Festivalul-Concurs de Creație și Interpretare a Piesei de Teatru Într-un Act „Mihail Sorbul”, ediția a XXVIII-a

 La Gala Premiilor Concursului de Creație și Interpretare a Piesei de Teatru într-un act „Mihail Sorbul”, ediția a XXVIII-a, Botoșani, Săveni, 17-18 noiembrie 2022.

 

Dramaturg băcăuan, succes internațional în Germania

 

La concursul Premiul Internațional de Dramaturgie „Osnabrück“ au fost înscrise 130 de piese ale unor autori din 13 țări europene. Au fost selectate cinci proiecte, care au fost dezbătute în zilele de 21-22 mai în cadrul unor ateliere: dramaturgii au discutat cu membri ai juriului, cu un regizor și cu actori din ansamblul Teatrului „Osnabrück“.
Juriul a fost alcătuit din Jurgen Berger, critic de teatru și curator; Claudia Lowin, regizor, șefa departamentului de actorie de la Teatrul „Osnabrück“; Selen Kara, regizor și Henrieke Beuthner, redactor la Rowohlt Theatre Verlag.
Cei cinci finaliști au fost: Tincuța Horonceanu-Bernevic (România), Anais Clerc (Elveția), Nicolas Geibel (Franța), Jan Müller (Germania), Rachel Müller (Austria) și Yazan Melhem
(Germania). Marele Premiu a plecat la Berlin, la cuplul Anais Clerc și Yazan Melhem, care au scris o piesă despre trei refugiați din Kosovo, Siria și Ukraina. Piesa lor va fi pusă în scenă în
aprilie 2023.
Dramaturga băcăuană Tincuța Horonceanu-Bernevic (membră a Uniunii Scriitorilor din România) a fost finalistă cu piesa Natașa nu mai visează/ Natascha träumt nicht mehr/ Natasha doesn’t dream anymore; traducere în germană de Patrick Maerean și în engleză de Alexandra Avram. În seara premierei, pe 11 octombrie, piesa Natascha träumt nicht mehr a beneficiat de un spectacol-lectură, în regia Juliei Buchberger; a interpretat actrița Hannah Walther.
După primul succes în dramaturgie, din 2018, când primea Premiul al II-lea în cadrul manifestării Bacău-Fest Monodrame, cu piesa Eu îl rog pe Dumnezeu unele lucruri, la care de atunci s-au adăugat alte premii obținute la concursuri naționale de scriere dramatică, iată că scriitoarea Tincuța Horonceanu-Bernevic se bucură de succes internațional, în Germania. Îi urăm succes pe mai departe și sperăm ca de pe scena teatrului german, dramaturgia ei să ajungă și pe scena teatrului băcăuan.
V. SAVU (revista Ateneu - octombrie, 2022)

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2022_10_net.pdf

Podcast Teatru de Kartier

 Invitată în podcastul actorului Valentin Braniște, la postul Anti Mafia

 

Poezia ca ceremonie a vieții

 

 

Cel mai greu rămâne atunci când te lupți să rămâi obiectiv deși simți că textul pe care îl ai sub lupă începe să îți invadeze intimitatea, când într-un mod cu totul neștiut îți răscolește amintirile ori cumva dimpotrivă, începe să te poarte, fără voia ta, de-a lungul unor spații pe care le bănuiai în imediata ta proximitate, însă la care nu ai avut acces până în momentul lecturii. Sigur, textul rămâne cale de cunoaștere, în multe cazuri semnul cel mai sigur al unei ființări fericit orientate, un construct între material și imaterial, dar și un gaj peste timp, prilej de a reveni necontenit la propriile țărmuri, în ultimă instanță un monolog în parte explicativ, în parte o strălucitoare punere în scenă a propriilor putințe și neputințe. Ce devine din ce în ce mai sigur e faptul că Tincuța Horonceanu Bernevic surprinde extrem de fericit odată cu ultimul volum de poeme, „pasărea din ochiul meu stâng”, recent apărut la Editura „Eikon”. E tocmai genul de carte în fața căreia până și instrumentele criticului devin parțial boante iar criteriile de clasificare, altădată întru totul valide, abia se mai descurcă în lungul acestei confesiuni de o delicatețe cum rar se întâlnește.

Îmi aduc aminte cum, cu prilejul unui alt volum, Violeta Savu – ea însăși poetă de un rafinament emblematic - reținea următoarele: „Cu toate că în retorica versurilor sunt şi reminiscenţe tradiţionaliste, iar tonul este adesea elegiac, autoarea apelează cu lejeritate la tehnici care ţin de modernitate. La o lectură atentă, orientările spre neoexpresionism şi biografism sunt recognoscibile. Volumul Strigătul ca o punte demonstrează că autoarea Tincuţa Horonceanu Bernevic se distinge prin vocea gravă, timbrul obsesiv melancolic, tragismul liric diafan”. Cred că asemenea coordonate rămân valabile în continuare, chiar dacă, personal, văd în arhitextul autoarei un construct ce coboară de sub rigorile clasicului și care abia ulterior primește contururi diferite, graiuri poetice care tocmesc fețe ale aceleiași simțiri. În „Pasărea din ochiul meu stâng” eul liric poartă răsfrângerea unei conștiințe de o religiozitate profundă, chiar dacă preaplinul sensibil inundă uneori peisaje nordice, toposuri afective unde lumina se închide iar sensurile devin mai puțin străvezii. Un cititor atent nu are voie totuși să se lase păcălit și înțelege că dispozițiile-de-o-clipă cu formă de alint sunt mai degrabă tonuri literare, în spate rămânând un om cald și a sa neîntreruptă experiență poetică.

Dacă ar fi să găsesc un motiv recurent și evident reprezentativ pentru întregul volum, acesta ar fi fără doar și poate cel al zborului, în formele lui esențiale: zborul ascendent (cum altfel ați putea întreba!), apoi zborul ca act al ratării de-o clipă în raport cu Divinitatea, zborul simulat în trenajor, zborul către lumea copilăriei ori zborul către valea suspinelor. Etapele presupun un „și” cu valențe narative, textele alăturându-se magic într-un corp comun, un soi de poem-fluviu care acceptă mai multe paliere interpretative. Sigur, la început se află mereu povestea: „povestea se țesea în zile lungi/ șapte la număr/ trudindu-mi aluatul de suflet pe masa olarului/ până la desăvârșire/ povestea se spunea șoptit celor ce vor gusta din lumină/ stătea pe buzele sfinților/ în urechile oropsiților/ în ochii celor ce caută...” („Dumnezeul păsărilor”) Dinspre marginal apare problematica predestinării turnată în forme brâncușiene: „Pasărea a zburat din cuib/ lăsând în urmă un ou de lumină/ […]/ a zburat din cuib doar așa/ ca să-și treacă aripile/ prin cerul albastru/ cum o rază de soare se strecoară prin frunze// […]// lângă ea se adâncea un hău/ dinăuntru venea un aer călduț/ și-i atingea piciorușele/ a privit în întunericul de acolo/ și parcă a chemat-o la el/ parcă a aspirat-o într-un sărut/ aproape mortal/ și pasărea a căzut/ neștiutoare/ pasăre umbră pasăre umbră/ printre țevile ruginite/ mai jos/ tot mai jos/ fără a putea să se opună/ înăuntru era întuneric și cald/ și liniște/ uneori câte un vuiet urca/ până mai sus/ era apa care venea grăbită pe țevi/ și nu-i putea duce glasul pierdut/ mai departe”. În același poem – „Pasărea căzută” - se produce înomenirea sau pregustarea timpului: „pasărea stătea în întunericul blând/ îndurând noaptea și răsăritul de ziuă/ și nu putea să vadă dezlegarea”. Urmează de-a lungul a șapte zile / momente economia unei geneze secundare ce pleacă dinspre neștiință, acumulează suferință și sfârșește în forma gândului-mesager, întreită forță de a defini însăși viața, implicit creația: „atunci omuleții de aer/ au făcut o horă/ în jurul păsării pierdute// i-au adunat cele șapte zile/ și i-au suflat în aripi/ suflare de viață/ punând-o cu grijă/ în mâna poetei// iar mâna/ a prins pasărea/ și a înapoiat-o luminii”.

Următoarele secvențe funcționează ca niște diapozitive: în tot acest excurs ontologic suntem așezați „la fereastră” și plimbați în condiții de lux („scaunele erau îmbrăcate/ în pluș roșu”), într-un tycoon care primește în subterane inflexiuni sentimentale dar și constatări (auto)ironice; de urmărit perechile de îndrăgostiți care își jură iubire eternă, mecanicul de locomotivă, „aspirațiile” majoretelor minore ori bătrâneii mici, cu pipă și joben, care „zâmbeau tot timpul/ și citeau din ziare îngălbenite”, pentru ca mai apoi, când locomotiva stătea, „bătrâneii se odihneau pe sânii mei/ după ce-i scuturau ca pernele de puf/ dimineața”. Dacă primele zile-poem își dezvoltă înțelesurile în secvențe lungi, treptat - cele ce urmează devin mai dense, sublimând urcușul. Odată cu ziua a doua apare în prim plan condițional-optativul, soluție întrebuințată pentru a da sens capriciilor în parte naive ale copilului care intuiește slăbiciunile adulților și le acaparează atenția, până la constatarea amară: „unde s-a mai văzut/ o femeie cu mai mulți soți/ și cum să aștepte ei atâta timp/ o fetiță de cinci ani/ care nici nu se știe dacă va deveni vreodată/ ispititoare”. A treia propune justificări explicit intertextuale, în timp ce poezia îngăduie superficialul de la „am un card bancar gol/ pe care îl mai scot din când în când/ să plătesc trei banane la un supermarket/ atunci mă simt importantă” până la posteritatea dejucată (o altă față a bătrânului dascăl eminescian): „iar când voi rămâne văduvă/ îi voi dona averea făcută ilicit/ editurilor pentru copii/ care vor tipări multe cărți colorate/ în special pentru copiii săraci/ și ei vor citi ascunși în cotețele păsărilor/ sau în șurile cu fân/ să nu fie descoperiți de părinți/ și puși la muncă/ iar mai târziu/ când vor deveni adulți responsabili/ îmi vor pomeni numele/ în emisiunile culturale/ de la televizor”. Cea de-a patra secvență îmi aduce aminte de „Paza celor cinci simțuri” a Sf. Nicodim Aghioritul, pentru ca într-a cincea să ne aflăm dincolo de răutate, într-un preaplin care conjugă bucuria, fericirea: „Dacă aș fi însărcinată/ aș vrea să am gemeni/ mi-aș face multe rochii verzi/ din frunze de sfeclă fragedă/ și m-aș plimba pe înserat peste poduri/ peste podețe/ numai prin preajma apelor curgătoare”. A șasea e doar o amânare a orizonturilor ce se lasă așteptate, pentru ca ultima să întrupeze o macedonskiană redefinire a poeziei și poetului: „în oceanul albastru/ delfinii păreau coloane de apă/ care trec unele prin altele/ în graba lor spre larg// de câte ori răsărea soarele/ se vedeau doar pete de lumină/ pe întinderea albastră// delfinii duceau poezia în adâncuri/ le era teamă/ că ar putea eșua în nisipul arid// poetele erau delfini jucăuși...”

Așadar, Tincuța Horonceanu Bernevic trăiește autentic poezia, reușind de fiecare dată să se salveze evitând luxuriantul ori alte formule gratuite, atât de prețuite astăzi. La final, înțelegi că zborul poate fi moarte pentru cei nepregătiți, dar și unica cale către pădurea de lumină: „iubirea e raiul meu/ din iubire mi-am făcut straie/ diafane și pure/ cu ea mi-am umplut ulcioarele în fiecare zi/ și mi-am plămădit pâinea”. 

Marius Manta – recenzie publicată în revista Poezia, 2021

 

ACTUALITATEA LITERARĂ – Tincuța în țara păpușilor

 

 

 ( Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești, 7 iunie 2020) 

O carte care colorează plăcut  peisajul literar actual este ”Anotimpul păpușilor” de Tincuța Horonceanu Bernevic (Editura ”Singur” 2017). O copertă inspirat grafiată include conturul a două păpuși, precum și un arbore stilizat de crengile căruia este suspendată o colivie deschisă, semn al libertății, deschizător al volumului: ”nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă / cât timp pielea mea are un tatuaj / cu o iguană”. Libertatea este înțeleasă la modul ideal: să faci ce vrei, când și unde vrei, fără a da justificări. Scutită de insomnii și nepăsare, pasărea – poetă lasă în urmă pământul, colivie cu ușa deschisă. Spațiul evolutiv este imens: Calea Lactee ”e casa mea dintotdeauna”. Eul devine demiurgic și ubicum, capabil de transfigurări colosale :sânii alăptează pădurea,  pletele acoperă deșerturi, ochii dau colorit planetei, mâinile cutreieră lanuri de grâu. Poeta viețuiește într-un cosmos în care  circuitul concret – abstract, profan – sacru devine fenomen firesc. Tensiunea dintre  stranietate  și familiaritate generează înalte trăiri reușit transpuse poetic: ”picurii de  lapte se împrăștie dimineața pe drum / dacă nu-i linge pisica se transformă în stele”; ”tata continuă să cioplească aerul / deasupra umerilor noștri / ca pe niște aripi pe care ai vrea să le porți într-o zi”

Cântecul care trece prin noi

Evocarea impresiilor din copilărie trezește amintirea lumii patriarhale: perdele de dantelă colorată, icoana întoarsă la perete să alunge furtuna, bunătatea zâmbitoare  a bunicilor și puiul de cireș înălțându-se simultan cu  puiul de om. Păpușa plutitoare ”călcând în șoaptă să nu  distrugă norii” duce în eternitate  neuitate imagini. Urmează creșterea, sintetizată prozaic, ”Mă strâng pantofii, mamă!”, apoi complexitatea vieții mature care-i oferă poetei prilejul să  abordeze o multitudione de motive. Bunăoară, cel  al tatuajului pomenit  mai sus, ”pielea mea are un tatuaj / cu o iguana”, motiv cu o revenire simptomatică, încărcându-se  de fiecare dată  cu noi doze de mister: ”încât  voi avea pielea tatuată / ca o carte de istorie” ;  chiar și ”pereții aveau pielea tatuată cu iguane”. În felul acesta, iguana devine o stemă cu încărcătură simbolică multiplu  descifrabilă. Un alt motiv, spaima,  de cele mai multe ori, din fericire, de scurtă durată, este indus  mai ales prin tropul comparativ, cu binevenită putere de concretizare: ” mugurii spaimei mi se lipeau de trup / ca o destăinuire”; ”spaima ca o rochie de seară prea mică / abandonată într-o tăcere prelungă”. Furnicile sunt ”niște refugiați cu ochii măriți de groază”, până și un jucăuș vârtej de vânt produce anxietăți. Pentru Tincuța Horonceanu Bernevic, lumea este un câmp minat găzduind  rareori  frumusețea curcubeului.  Nu se trag duble și tatăl moare doar o singură dată conform unui rigid regulament de ordine interioară. Lumea e un balon de săpun, furnicar de insecte  insidioase care  fac schimb de capete și-și caută fericirea  cu pași inutili, pe cărări iluzorii, neștiind dacă apocalipsa vine sau pleacă.  Sau un autobuz cu manechine între care doar șoferul e viu. Viața este definită și ea ca fiind  ”un miriapod / cu o mie de picioare”, ”o  fereastră închisă prin care  nimeni nu poate privi cerul”. Accesul la continuitate, prin intermediul unei alte corăbii a lui Noe, este selectiv, în funcție de greutatea păcatelor, uneori ale unor generații întregi și presupune o  înnoire a bagajului:păpușile, uscătorul de păr, laptopul, dar și ”brățări de tristețe”.

O altă ipostază, orașul  de toamnă, părăsește treptat nota bacoviană. O panseluță devine  axul central al demersului poetic,  gingașe senzații  decantându-se dintre obiectele banale din existența cotidiană. Dragostea, element cvasiobligatoriu în panoplia oricărui  poet, se derulează în versuri pe măsură. Primele semne, adolescentine sunt așteptate cu candoare, cu iluzia  că vor trezi păpușii de lemn, crestate într-o creangă subțire de alun, fiorii zburătorului. Apoi,  fluviul  sentimental se revarsă plenar în dcecorative  cataracte, Trecând peste poemul ”Bărbatul”, citabil în întregime, remarcăm și alte  versuri cu sugestivă încărcătură: ” cred că aș putea locui o vreme în pieptul tău” ; ”mă îmbrac în sărutul  tău ca într-o piele / care se regenerează în timpul eclipsei” ; ”  tu cu mine în brațe călătorim pe un singur bilet”.

Iubirea-i receptată în multe feluri. Poate fi o plasă de păianjen în care femeia ” toarce timpul / din ochii iubitului / ca pe o cămașă / dintr-o singură bucată…” Poate  metamorfoza ființa: ”Am  lepădat pielea cu solzi de balaur / am lăsat-o la ușă / voi fi mireasa ta / am un trup nou…” Este definită  ca ” o halbă într-o zi de toamnă /  din care pleacă doar fluturii / la ore  fixe”.  Dar poate fi și dorit eden în care îndrăgostiții  trăiesc voluptățile cuplului primordial, cu o Evă ce-l duce pe Adam la pierzare. Redundanța vocabulei  ”umbră”  are drept finalitate  transfigurarea  inefabilelor trăiri. O femeie iubind  este o sumă  de încântătoare contrarii. Nocturnul, întunecând  comunicarea  îi înstrăinează uneori pe  îndrăgostiți, erijându-i  în ipostaza de  spectre imponderabile, stranii călători însoțiți de jalnicul țipăt  al bufniței. Iubirea rămâne ultima salvare , terapie intensivă, perfuzie care prelungește viața cu fiecare șoaptă. (”Umbră  îndrăgostită / nu știi  că sărutările tale  fierbinți / m-ar readuce la viață”). În fine, dragostea are forța luminii: ”în timp ce dormeam /  ghemuită în  brațele tale / m-am trezit că  împrăștii lumină / albă lăptoasă binevenită / ca o lampă magică / dintr-o  poveste în care  inima / e o păpădie  înflorită în ciment”.

În plină  visare poetică, apare o temă pe cât de prozaică pe atât de dureroasă, înstrăinarea. Simbolica Maria, roabă în Italia se  metamorfozează treptat din fetiță în femeie matură și apoi în bunică, pierzând cel mai curat dintre visuri: întoarcerea. Și în alte poeme  precum  ”Hai la harbuz” și ”Târgul de păsări”, banalitatea capătă aură poetică. Este invocat  și motivul cristic: ”vocea preotului poleiește  icoanele în timp ce  Iisus  trece / rănit printre noi” Învierea devine un  prilej al solicitării  de iertare generală căci vina de a ucide  lumina trimisă de Dumnezeu pe pământ apasă  mustrător asupra tuturor.

Investită omnipotent, poeta  dialoghează cu îngerii, dar constată dezamăgită  degradarea acestora într-o lume ce merge inevitabil  spre dezagregare. Căutarea  divinității  se finalizează prin relevarea sacrului în profan: Marea Ființă locuiește într-o  coajă de nucă. Nici  la Viena, nici în State. Nu  vorbește prin perfuzii sau bule de oxigen, cum ne convinge emoționanta poezie ”Dumnezeu e tăcere”. În stil sorescian este  închipuită și o  facere a lumii. Și alte motive sunt tratate  în cheie lirică. Bătrânețea este văzută optimist ca o disfuncție parțială a  trupului împăcat cu  vicisitudinile  vârstei înaintate și ca o îngăduință a timpului acceptată cu recunoștință. Din fericire, nu se știe niciodată care este următorul pas. Inima devine  cămara secretă a  trecutelor iubiri convertite în  scumpe amintiri: o vioară,  o fotografie alb – negru,  o rochie de seară. Nu putem trece peste poemul  închinat Limbii române, cu particularitatea de a depăși conotațiile  patriotarde. Limba română  este ”o casă de chirpici / în care locuiesc desculță / și dorm pe furiș ca să ascult greierii /  cântându-i pe prispă”. Adăpostește ”cerșetori și îndrăgostiți /  bătrâni și tineri /  nu se revoltă / nici când i se pun  termopane / nici când i se pun antene  parabolice”.  Își asigură perenitatea  prin  iubirea celor care  o rostesc: ”dar pentru limba română / mă voi îmbrăca / o dată pe an într-o ie / cusută cu fir de mătase roșie / în cruciulițe mici, roșii / și  voi fi foarte, foarte fericită”.

Cuvintele nasc păsări

O avalanță de expresii sugestive  probează capacitatea de  liricizare a poetei: ”e atâta  liniște în podul bunicului ca într-un  fagure / de miere” ; ”gândul ca o cochilie de alabastru” ; ”o potecă pe care îngerii se dau cu rolele” ; ”când stau desculță iarba crește prin mine”; ”sunt  <<Melusina în dimineața uitată>>”, ”pe o bancă la capătul lumii”. Noaptea nunții devine prilej de bogată imagistică : ”Va ninge în noaptea nunții /  zăpada mă va clona / cu răzvrătiri de marionetă /  stoluri de corbi îmi vor sfâșia inima / hrănindu-se din belșug  cu iubirea / ferecată de ani”.

Comparațiile, ca și metaforele alătură un termen uzual comun cu un  neologism, o noțiune telurică și alta, adesea, celestă, un obiect material prozaic și cenușiu cu o abstracție strălucitoare prin puterea de sublimare: ”secera lunii mă privește ca un cățel / latră aurori boreale” ; ”miriști apocaliptice” ;  un tren șuieră aiurea ca un zâmbet de smoală” ; ”mama  învârte  în cazanul cu magiun / ca într-o galaxie nenăscută” ; ”emoțiile  lipite de perdea cu superglue”. Căutarea, prin acest procedeu, a formulei potrivite  antrenează cuvintele într-o nuntire ce pune în evidență suplețea,  flexibilitatea și frumusețea  limbii. Forța de concretizare este remarcabilă: ”împăturim curajul”; ”mă cuibăresc în ideile tale” ; ”bătrânețea e doar un timp desfrunzit de iubire” . Ocupațiile eului poetic sunt dintre cele mai interesante: ”beau ceai de mentă / și mă  joc de-a vameșul cu vecinii”. Multe  sintagme sunt  pur și simplu decorative: ”noaptea ne  lipește mărgele pe ochi” ; ”nefiresc de viu / pulsa în mine / o stea albastră” ; ” peste noi trec hoarde de întuneric”. Cu imaginația ei nedomolită, poeta inventează un tratament pentru cea mai dureroasă maladie: traiul lângă / într-o apă în care peștii au fost substituiți cu păcatele: ”pe rănile tale eu pun silabe vii /  petece de vis / nopți sidefate în care lumina șovăie” ; ”cos la mașină  uitările tale”.  În oglinda retrovizoare a gândului, imaginile se derulează într-o inversare  aproape fermecătoare: ”visez mereu un bătrân care-și / plimbă drumurile sub tălpi”.

Încântați de toate acestea, trecem ușor peste câteva derapaje. Bărbații, mai ales cei frumoși, ar fi opaci la poezie, cum susține poemul ”El” (noi  replicând curtenitor, alături de Nichita Stănescu – un bărbat frumos ”Ea era frumoasă ca umbra unei idei”). Jocuri gratuite de cuvinte, chiar de silabe (”Cântec de li”), termeni apoetici (”Dragostea nu se trufește”) trec  aproape nevăzute în creația  poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, care, la modul sublim își închipuie  un înduioșător dialog cu umbra tatălui: ”și tata râde /  când râde pentru mine se deschid cerurile /  și un înger mă cheamă la el” ; ” ce faci tată îmi spune tata / și eu îi zâmbesc / ce să fac  mă ocup cu trăitul acesta și tot încerc să / ajung la liman”.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești  

 

 ANOTIMPUL  ÎNSTRĂINĂRII

 

Iubirea dintre noi e o plasă de păianjen

străbatem în ea orașul indiferent de anotimp

ne înfigem unghiile în aerul țeapăn

foșnim ca ramurile ude

vinovați de pașii străinilor pe trotuare

 

zborurile tale au pielea crăpată

o lacrimă îți ridează trecerile

spre copacul crescut din inima ta

împăturim curajul suflăm în pumni

și spunem un Doamne-ajută

 

noaptea mă alungă spre casă

cu aripi moi de corb bătrân

croncănitul lui îmi poartă sufletul

ca pe o țesătură de preț

 

n-ai bănuit vreodată

cât valorează pașii mei nesiguri

exersând întoarcerea spre lumină

 mă cuibăresc în ideile tale

 

CUM TRECE UN CÂNTEC PRIN NOI

 

Un cântec trece prin peretele vecinilor

eu îl adulmec și îl trimit înapoi

agățat de-o șuviță de păr

un nasture de la cămașa ta de duminică

peretele ne continuă jocul

își dă picturile în ulei mai spre ușă

melodia încăpea oricum

dar el a vrut să fie amabil

cântecul aduce un botoșel cu inimioare

un cercel cu perlă

eu îi adaug o ieșire din spital

nerambursată cu un diagnostic scris de-o mână caldă

și cu o biopsie care a făcut fericit un întreg cartier

primesc apoi o acadea cu gust de zmeură

pun un avion de hârtie

mi-aduce o etichetă de parfum fresh-floral

de parcă ar ști că doar acesta îmi place

peretele e foarte atent la noi

cântecul atinge note suave

arțarul de cameră îmi cedează capul lui Shrek

adaug un steag cu uniunea europeană

aveam și un tricolor dar am zis că e prea mult

ce-aș mai putea primi?

ce-aș mai putea primi?

cântecul trece nestingherit prin perete

duce gânduri scuze zâmbete

aduce nori pufoși margarete presate

duce liniști înaripate fluturi de cerneală

aduce întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată

dar asta numai până la apus

noaptea cântecul ni se strecoară pe sub piele

și adoarme odată cu noi

în week-end

beau ceai de mentă

și mă joc de-a vameșul cu vecinii.

 

Pasărea din ochiul meu stâng

Pasărea din ochiul meu stâng, editura Eikon, București, 2020

 

Șoriceii Carolinei

 

 

Cafea cu șoricei!     🐁💓Când manuscrisele prind viață, viața e bucurie!
A fost mai întâi un gând, apoi s-a așternut pe hârtie. În liniștea unui sertar s-a plămădit o lume în care vă invit să pășiți cu bucurie, alături de micuța Carolina și de prietenii ei!
Întru relaxare, liniște și binevenită tihnă!
Tincuța HORONCEANU-BERNEVIC, Șoriceii Carolinei (ilustrații color și coperta de Laura POANTĂ), 58 pag. A5, 20 lei, Colecția GAVROCHE, coordonată de Ana PETEAN.

https://edituralimes.ro/produs/soriceii-carolinei/

 

 „Iată o carte pentru copii scrisă cu risipă de gingășie, tandrețe și fantezie, presărată cu imagini cuceritoare prin frumusețea desenului și delicatețea culorilor” - Mircea Petean, editor

 

🐁

🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁

 

 

 

 

 

 

 

Cronică REVISTA ATENEU, nr. 596

Numele tău, mamă, va fi purtat pe buze de călimară

de George Theodor CALCAN

Lumea noastră pare cu totul alta şi ea ne apare altfel dacă avem curajul, inventivitatea şi intuiţia necesară, dacă o putem privi cu suflet ingenuu din pragul poveştilor şi cu oglinda sinceră şi senină a unui ochi de copil. Inteligenţa imaginativă a unui copil pare a fi inepuizabilă şi, uneori, chiar diabolică, cu o putere de pătrundere demnă de invidiat; ea transformă cele mai bizare situaţii în întâmplări posibile, desigur şi invers, întâmplările banale sclipesc uimindu-ne într-o lumină stranie şi plină de mister.

Lumea copilăriei noastre dar şi a celor din jur e mult mai complexă decât pare la prima vedere. Copilul manifestă un fenomen de transparenţă paradoxal. El vede ceea ce nu se vede, lucrează cu arhetipuri, sintetizează uluitor, fără să perceapă, analizând lucrurile. Deşi în proporţie de 75-80% personalitatea sa e pe deplin formată la doar cinci ani, să spunem, copilul refuză să diferenţieze lumea altfel decât emoţional.

El ştie mai dinainte povestea pe care i-o spunem şi ne admonestează drastic pe noi, maturii, dacă schimbăm ceva ori ne oprim; e atent şi perseverent, face dovada unei acute voinţe şi nu e niciodată singur. Însufleţeşte obiectele ce-l înconjoară sau, după caz, dă calităţi umane unor animale de care se simte atras. Jocul e pentru copil o stare de fapt. E deja un loc comun dacă afirmăm răspicat că mulţi pictori, poeţi, dramaturgi, scriitori exploatează cu succes lumea copilăriei şi inocenţa ei.

Ca poetă, Tincuţa Horonceanu Bernevic ni se descoperă preocupată de eul său şi, mai  în adânc, şi de sine. O face mai totdeauna la modul cel mai curajos cu putinţă, uzând din plin de sinceritatea emoţională pe care şi-o extrage cu pricepere, perspicacitate şi înalt profesionalism, din lumea copilăriei.

Anotimpul păpuşilor e numai unul dintre volumele sale de poezii care a apărut în 2017 la Editura „Singur” şi care poate proba cu deplin temei cele afirmate de noi. Tincuţa Horonceanu Bernevic dezvoltă dezinvolt o scriitură calmă, firească, modernistă, reflexiv postmodernă, în construcţia poemelor sale totul părând a fi neforţat, curgător şi de o sfâşietoare sinceritate şi simplitate, simplitate care, trăită emoţional şi ingenios, realizează ficţional şi nu numai, un punct de contact al umanului cu opera celei ce scrie, cu pagina scrisă în speţă.

Scriitoarea despre care vorbim s-a născut în judeţul Bacău, în satul Pîrjol, în anul 1969, şi este licenţiată în Drept la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Lucrează ca muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău şi este custodele Casei Memoriale „George Bacovia”. A publicat mai multe cărţi printre care:

Vitrina în care dorm mirii (poezii), Bacău, 2002, Editura Fundației „Georgeta și Mircea Cancicov”; Poezii pentru Tudorel.  Carte de colorat, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006; Zâmbeşte, copilărie! (Poezii pentru copii), Editura CDPress, Bucureşti, 2009; Strigătul ca o punte (poezii), Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2010; Cartea bunicilor mei, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2012; Copilul furnică (roman), Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti, 2013; ediţia a II-a eLiteratura, Bucureşti, 2016; Poezii pentru copii ca tine, Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2017.

Cartea despre care vom discuta în continuare, „Când totul era verde”, apărută la Editura „Limes” din Cluj, în anul 2018, e un roman de 145 de pagini, scris ingenios şi sugestiv sub forma unui poem dramatic, realizat cu măiestrie şi profesionalism. În fapt, avem de-a face cu o proză poetică de înaltă calitate. Delicată, cu o voce subtilă şi cu o sensibilitate profundă, autoarea îşi întoarce privirea asupra epocii în care s-a născut şi s-a format ca om mama sa. Într-o elaborare lirică preţioasă şi elevat spirituală, Tincuţa Horonceanu Bernevic ne demonstrează, uzând de tenebrele dar şi de candoarea psihologiei feminine, o dragoste neţărmurită faţă de părinţi şi, îndeosebi, faţă de mama sa care, se pare, i-a fost în viaţă călăuză, dar şi model de existenţă.

Amestec de ficţiune şi realitate într-un dozaj pertinent, romanul poetic despre care vorbim sondează cu dezinvoltură universul copilăriei pe care ni-l prezintă aproape nealterat, cu aplecare frenetică şi sensibilă înspre detaliu. Dezvoltă în acelaşi timp şi o doză de romantism post-modern, sentimentul monografic descris e unul captivant şi oarecum vizionar şi sfâşietor totodată. Într-o atmosferă realistă şi discriminatorie, autoarea descrie cu minuţiozitate şi talent peisaje şi oameni care, pentru o vreme, îşi proiectează destinul, ba chiar lucrează activ pentru împlinirea lui. Portretul sufletesc al multora dintre ei e unul destul de crud, vieţile unora dintre ei sunt destul de fragile şi, din păcate, mutilate de nedreptate, neputinţă şi amăgirea viselor neîmplinite.

Iată una din declaraţiile bătrânei de 79 de ani, care este şi personajul principal al naraţiunii de care ne ocupăm: „Atunci când roata se învârte, noi uităm. Uităm şi răul, şi binele. Aşa le e dat oamenilor să uite. Ca să reziste încercărilor de tot felul şi să-şi făurească în permanenţă viaţa în momentul prezent. Zilnic s-o adapteze unui vis. Eu modelez lutul acesta necunoscut de 79 de ani şi căutările mele se reconfigurează în fiecare zi; când cred că am aflat totul, că ştiu totul, descopăr că nu ştiu nimic. Şi totul e doar o fărâmă de vis... “

Această filosofie a vieţii ca o fărâmă de vis e una din ideile viabile ale acestei naraţiuni; a trăi şi a făuri în permanenţă prezentul e una dintre ideile care a preocupat întotdeauna şi preocupă mişcarea feministă, dar şi femeia contemporană. A trăi clipa şi timpul prezent - iată o întreagă  filozofie de viaţă... rostită cât se poate de firesc, dar şi înfăptuită cu mare greutate.

Experienţa lucrurilor care ni se întâmplă de-a lungul unei vieţi e adevărată, dar parţială şi poate de aceea ambiţia stării poetice e aceea de a reedifica realitatea, salvând-o de banal şi redându-i demnitatea prin strălucirea cuvintelor. Această formă recompusă reface în sine „jocul lumii”. Ambiţia poetului e tocmai aceea de a se păstra în zona unor notaţii, ale unei sensibilităţi brute, ca într-o baie care e în stare să conserve puritatea sentimentului tocmai prin doza lui de empirism. Îmi vine în minte expresia poetului italian Roberto Sanesi care definea poezia astfel: „La somma dicio e morfo e di una profezia”. O fericită şi admirabilă formulă de altfel, întrucât percepţia acută a realului lasă să vibreze în surdină o emoţie filtrată şi recompusă. Asta pare să fie şi situaţia de fapt a prozei poetice a Tincuţei Horonceanu Bernevic.

O durere înăbuşită şi o tristeţe de profunzime traversează ca un fir roşu această lucrare, în surdină, în care avem de-a face cu experienţa nefastă a războiului. Capitole precum „Jucăriile războiului”, „Glonţul rătăcit”, „Am plâns cu războiul în braţe”, „Cu neamţul în casă”, „Foametea” (1946-1947) ilustrează semnificativ această linie narativă a romanului.

Atât fizica modernă cât şi psihologia ceva mai profundă ne dezvăluie şi prin cercetări ceva mai noi şi mai pertinente faptul că universul vibrează în jurul nostru, că prin rezonanţă el ne poate determina conduita, dar şi modelul de sensibilitate după care ne comportăm sau/ şi  percepem lumea înconjurătoare. Aşa stând lucrurile, în mod sigur, adevărul universal pe care-l percepem sau nu, adevărurile pe care le intuim, iubirea din jurul nostru ca şi cea pe care suntem în stare să o iradiem îşi pun cu siguranţă amprenta asupra destinului nostru prezent sau viitor. Elementele particulare ale fizionomiei noastre sunt astfel îndrituite să ne determine atât obiectiv cât şi subiectiv progresul individual.

Una dintre calităţile intrinseci ale acestei cărţi este aceea că ea tinde să realizeze o cuprindere monografică a Hemeieniului şi a Tazlăului, sat în care se desfăşoară acţiunea romanului, în care s-a născut şi a crescut personajul principal al naraţiunii. Zona bogată-n tradiţii şi obiceiuri, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi autoarea însăşi, e descrisă cu talent, culoare şi obiectivitate, dar şi cu un sentiment autentic, filtrat cultural şi artistic la cea mai înaltă tensiune emoţională. Din acest punct de vedere, romanul reprezintă un document al memoriei colective, desigur fragmentar ilustrat, dar semnificativ din punct de vedere individual.

Lutăria satului, hleiul râpei galbene din malul Tazlăului din care copiii satului îşi modelau păpuşile de lut era un univers în sine: „Dacă te strângea pielea şi devenea neîncăpătoare şi simţeai că nu mai poţi să creşti din cauza unei boli, a unui necaz, a sărăciei, a războiului, tot ce trebuia să faci era să ieşi în luncă, într-o zi de primăvară însorită şi să te laşi în seama vântului ca să-ţi cureţe toate zgura de pe tine şi din tine. Spre seară ajungeai acasă ca nou”.

Tinca Horonceanu, născută Lupu, eroina principală a acestei naraţiuni, este, precum se vede, o povestitoare iscusită şi neîntrecută. „Am scris despre mama fiindcă i-am promis la nouă ani că voi scrie o carte despre ea. Poveşti de viaţă le-aş numi eu, zice autoarea. Poveşti trăite le spune ea, personajul principal”. Confesiunile autoarei sunt dezvăluite cu tandreţe şi lirism de o voce feminină puternică şi matură, ajunsă la o maturitate stilistică deplină care, ce-i drept, îi permite să evoce în contrapunct scenete ceva mai dure: „În podul casei”, „Colinde şi urături la ceas de seară”, „Făcături de dragoste”, „Cel nechemat ne dădea târcoale”, „Cântec de mierlă şi magie neagră”, „La secerat cu ziua”, „Viaţa mea, viaţa lor”, „Cânepa, aurul fetelor”, „Puterea oglinzilor”, „Câinii zăpezii, „Vin berzele”, „Hora, bâlciul vedrele”, „Mama şi lupul”, „Peţitorii”, „Datul în bobi la ceas de seară” -  sunt capitole ale cărţii în care sentimentul monografic, aşa cum l-am numit noi, e pe deplin întemeiat şi cu prisosinţă, credem, ilustrat convingător. Puţini artişti şi scriitori sunt astăzi în stare să redea şi să surprindă imagini atât de vii şi pătrunzătoare cum sunt cele de faţă care să oglindească direct sau/ şi indirect puterea pe care o are natura asupra noastră, capacitatea acesteia de a-l modela pe om într-o diversitate de moduri.

Citind fluent textul acestei cărţi ne rămân pe retină, dar şi în memorie, câteva siluete pregnante, pline de temperament şi vigoare şi care sunt personajele principale ale naraţiunii. Între ele însă se detaşează de departe Tinca Horonceanu, un caracter demn, neînfricat, o femeie aprigă, harnică, respectuoasă şi iubitoare de oameni, o familistă convinsă, o întreprinzătoare inventivă şi inteligentă. Ea ştie să-şi îmbrace faptele cu vorbe clare, frumoase şi elegante. Există în lumea satului o anume deschidere către un orizont magic şi care e foarte bine reprezentat în roman. Un suflu magic însufleţeşte tinerele fete în noaptea de Anul Nou ori în cea de Bobotează, în jocul oglinzilor ori al viselor pentru aflarea ursitului.

Viaţa personajului principal, cu bucuriile şi greutăţile lui, reprezintă de fapt cel mai important fir narativ al romanului. Prin gustul pentru detaliu al autoarei, prin asocierea involuntară trezită de o anume imagine, se încheagă ori se derulează biografia unor personaje. O nostalgie cumva obiectivă luminează intermitent narativul, iar realitatea îşi încetineşte întrucâtva mişcarea la graniţa cu imaginarul.

Tincuţa Horonceanu Bernevic s-a aşezat în faţa sertarului cu amintiri şi se răsfoieşte pe sine, filă cu filă, tristeţe cu tristeţe. Sigur, amintirile sale sunt reale însă pot fi şi „posibile”. Eul său despletit marchează trecerea clipelor cu tot ceea ce poate să însemne omul, poetul, spiritul şi dorinţa, ori cugetul şi fiinţa. În podul casei sale de baştină găseşte uimirea, bucuria, mirajul, visarea, tihna, lenea, tinereţea, părerea de rău, timpul copil, timpul bătrân, atitudinea, profunzimea, licărul, speranţa, neclintirea şi multe altele. Rostul timpului învăţându-l din mers. Aşa da, aşa nu!

Câtă francheţe, câtă simplitate, câtă magie, cât adevăr şi câtă frumuseţe!

Articolul integral în revista Ateneu, nr. 596