Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)

joi, 31 martie 2022

Serafina și șarpele casei - Violeta Savu - revista Ateneu - Femeile lumii

O cronică la piesa de teatru Male/Female în lectura actriței Alina Neagu, prezentată în spectacol-lectură pe 7 martie 2022, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” în activitatea Femeile lumii!

 
 

 
Piesa „Male/ Female” a Tincuței Horonceanu-Bernevic mi-a adus cumva aminte și de volumul „Soacre și nurori. La cine este cheia?”, în care Aurora Liiceanu analiza, din punct de vedere psihologic, antropologic și sociologic, relația dificilă și complexă dintre soacre și nurori. O astfel de relație este ilustrată în monodrama „Male/ Female” a Tincuței Horonceanu-Bernevic, piesă premiată în 2020, la Botoșani, în cadrul Concursului de Creație Dramatică „Mihail Sorbul”. De curând, mai exact pe 7 martie, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, am avut șansa să asistăm la un spectacol-lectură, inclus în programul „Femeile lumii”, ediția a VI-a.
Monologul, în care registrul comic alternează cu cel grav, a fost interpretat, cu dezinvoltură și dicție impecabilă, de actrița Alina Neagu. Ea a fost Serafina, o tânără de 31 de ani, ce povestește cu sarcasm, dar și cu autoironie, despre dorințele ei împlinite sau nu; despre iubire; despre nunta (pe care și-a imaginat-o „ca-n povești”); despre luna de miere; despre începuturile timide din viața conjugală și, mai ales, despre... o soacră manipulatoare și dominatoare. Pe care o numește, metaforic, „șarpele casei”. Așa cum semnala și Aurora Liiceanu, „există stereotipuri culturale [...] mai ales ale mamei de băiat”: „prea grijulie, prea cicălitoare, prea băgăcioasă”. Trăsături definitorii și pentru soacra Serafinei, care are pretenția, ridicolă și absurdă, de a putea decide până și sexul primului nepot: „Surpriză, nesurpriză, dar primul e bine să fie băiat, pe urmă ce-o vrea Dumnezeu!”
Serafina e prinsă în rutina vieții de familie și nu poate fi fericită, pentru că din slăbiciune, dar și dintr-o relativă comoditate, se lasă condusă de alții. În cele din urmă, va găsi în ea însăși forța de-a depăși obstacolele inerente, descoperind „bucuria unui nou început”. Umorul din „Male/ Female” nu e spumos, ci dulce-amărui; spune personajul Tincuței Horonceanu-Bernevic: „Viața are niște bule aurii ca mierea lichidă. E înfiorător de dulce și imprevizibilă. [...] Și mierea fermentează uneori”.
Nu știu dacă Tincuța Horonceanu-Bernevic a citit cartea Aurorei Liiceanu despre soacre și nurori, dar pot spune că în „Male/ female” a conturat cu finețe psihologică, într-un excelent monolog, nu unul, ci două caractere feminine, subliniind rivalitatea și conflictul dintre ele.
„Male/ female” este o comedie tensionată, care ar merita să beneficieze de o viziune regizorală și să fie montată pe scenă.
(fotografia din timpul spectacolului e realizată de Constantin Broșu)
 
Violeta Savu 

 

Podcast Teatru de Kartier

 Invitată în podcastul actorului Valentin Braniște, la postul Anti Mafia


 

miercuri, 3 noiembrie 2021

Poezia ca ceremonie a vieții

 

 


Cel mai greu rămâne atunci când te lupți să rămâi obiectiv deși simți că textul pe care îl ai sub lupă începe să îți invadeze intimitatea, când într-un mod cu totul neștiut îți răscolește amintirile ori cumva dimpotrivă, începe să te poarte, fără voia ta, de-a lungul unor spații pe care le bănuiai în imediata ta proximitate, însă la care nu ai avut acces până în momentul lecturii. Sigur, textul rămâne cale de cunoaștere, în multe cazuri semnul cel mai sigur al unei ființări fericit orientate, un construct între material și imaterial, dar și un gaj peste timp, prilej de a reveni necontenit la propriile țărmuri, în ultimă instanță un monolog în parte explicativ, în parte o strălucitoare punere în scenă a propriilor putințe și neputințe. Ce devine din ce în ce mai sigur e faptul că Tincuța Horonceanu Bernevic surprinde extrem de fericit odată cu ultimul volum de poeme, „pasărea din ochiul meu stâng”, recent apărut la Editura „Eikon”. E tocmai genul de carte în fața căreia până și instrumentele criticului devin parțial boante iar criteriile de clasificare, altădată întru totul valide, abia se mai descurcă în lungul acestei confesiuni de o delicatețe cum rar se întâlnește.

Îmi aduc aminte cum, cu prilejul unui alt volum, Violeta Savu – ea însăși poetă de un rafinament emblematic - reținea următoarele: „Cu toate că în retorica versurilor sunt şi reminiscenţe tradiţionaliste, iar tonul este adesea elegiac, autoarea apelează cu lejeritate la tehnici care ţin de modernitate. La o lectură atentă, orientările spre neoexpresionism şi biografism sunt recognoscibile. Volumul Strigătul ca o punte demonstrează că autoarea Tincuţa Horonceanu Bernevic se distinge prin vocea gravă, timbrul obsesiv melancolic, tragismul liric diafan”. Cred că asemenea coordonate rămân valabile în continuare, chiar dacă, personal, văd în arhitextul autoarei un construct ce coboară de sub rigorile clasicului și care abia ulterior primește contururi diferite, graiuri poetice care tocmesc fețe ale aceleiași simțiri. În „Pasărea din ochiul meu stâng” eul liric poartă răsfrângerea unei conștiințe de o religiozitate profundă, chiar dacă preaplinul sensibil inundă uneori peisaje nordice, toposuri afective unde lumina se închide iar sensurile devin mai puțin străvezii. Un cititor atent nu are voie totuși să se lase păcălit și înțelege că dispozițiile-de-o-clipă cu formă de alint sunt mai degrabă tonuri literare, în spate rămânând un om cald și a sa neîntreruptă experiență poetică.

Dacă ar fi să găsesc un motiv recurent și evident reprezentativ pentru întregul volum, acesta ar fi fără doar și poate cel al zborului, în formele lui esențiale: zborul ascendent (cum altfel ați putea întreba!), apoi zborul ca act al ratării de-o clipă în raport cu Divinitatea, zborul simulat în trenajor, zborul către lumea copilăriei ori zborul către valea suspinelor. Etapele presupun un „și” cu valențe narative, textele alăturându-se magic într-un corp comun, un soi de poem-fluviu care acceptă mai multe paliere interpretative. Sigur, la început se află mereu povestea: „povestea se țesea în zile lungi/ șapte la număr/ trudindu-mi aluatul de suflet pe masa olarului/ până la desăvârșire/ povestea se spunea șoptit celor ce vor gusta din lumină/ stătea pe buzele sfinților/ în urechile oropsiților/ în ochii celor ce caută...” („Dumnezeul păsărilor”) Dinspre marginal apare problematica predestinării turnată în forme brâncușiene: „Pasărea a zburat din cuib/ lăsând în urmă un ou de lumină/ […]/ a zburat din cuib doar așa/ ca să-și treacă aripile/ prin cerul albastru/ cum o rază de soare se strecoară prin frunze// […]// lângă ea se adâncea un hău/ dinăuntru venea un aer călduț/ și-i atingea piciorușele/ a privit în întunericul de acolo/ și parcă a chemat-o la el/ parcă a aspirat-o într-un sărut/ aproape mortal/ și pasărea a căzut/ neștiutoare/ pasăre umbră pasăre umbră/ printre țevile ruginite/ mai jos/ tot mai jos/ fără a putea să se opună/ înăuntru era întuneric și cald/ și liniște/ uneori câte un vuiet urca/ până mai sus/ era apa care venea grăbită pe țevi/ și nu-i putea duce glasul pierdut/ mai departe”. În același poem – „Pasărea căzută” - se produce înomenirea sau pregustarea timpului: „pasărea stătea în întunericul blând/ îndurând noaptea și răsăritul de ziuă/ și nu putea să vadă dezlegarea”. Urmează de-a lungul a șapte zile / momente economia unei geneze secundare ce pleacă dinspre neștiință, acumulează suferință și sfârșește în forma gândului-mesager, întreită forță de a defini însăși viața, implicit creația: „atunci omuleții de aer/ au făcut o horă/ în jurul păsării pierdute// i-au adunat cele șapte zile/ și i-au suflat în aripi/ suflare de viață/ punând-o cu grijă/ în mâna poetei// iar mâna/ a prins pasărea/ și a înapoiat-o luminii”.

Următoarele secvențe funcționează ca niște diapozitive: în tot acest excurs ontologic suntem așezați „la fereastră” și plimbați în condiții de lux („scaunele erau îmbrăcate/ în pluș roșu”), într-un tycoon care primește în subterane inflexiuni sentimentale dar și constatări (auto)ironice; de urmărit perechile de îndrăgostiți care își jură iubire eternă, mecanicul de locomotivă, „aspirațiile” majoretelor minore ori bătrâneii mici, cu pipă și joben, care „zâmbeau tot timpul/ și citeau din ziare îngălbenite”, pentru ca mai apoi, când locomotiva stătea, „bătrâneii se odihneau pe sânii mei/ după ce-i scuturau ca pernele de puf/ dimineața”. Dacă primele zile-poem își dezvoltă înțelesurile în secvențe lungi, treptat - cele ce urmează devin mai dense, sublimând urcușul. Odată cu ziua a doua apare în prim plan condițional-optativul, soluție întrebuințată pentru a da sens capriciilor în parte naive ale copilului care intuiește slăbiciunile adulților și le acaparează atenția, până la constatarea amară: „unde s-a mai văzut/ o femeie cu mai mulți soți/ și cum să aștepte ei atâta timp/ o fetiță de cinci ani/ care nici nu se știe dacă va deveni vreodată/ ispititoare”. A treia propune justificări explicit intertextuale, în timp ce poezia îngăduie superficialul de la „am un card bancar gol/ pe care îl mai scot din când în când/ să plătesc trei banane la un supermarket/ atunci mă simt importantă” până la posteritatea dejucată (o altă față a bătrânului dascăl eminescian): „iar când voi rămâne văduvă/ îi voi dona averea făcută ilicit/ editurilor pentru copii/ care vor tipări multe cărți colorate/ în special pentru copiii săraci/ și ei vor citi ascunși în cotețele păsărilor/ sau în șurile cu fân/ să nu fie descoperiți de părinți/ și puși la muncă/ iar mai târziu/ când vor deveni adulți responsabili/ îmi vor pomeni numele/ în emisiunile culturale/ de la televizor”. Cea de-a patra secvență îmi aduce aminte de „Paza celor cinci simțuri” a Sf. Nicodim Aghioritul, pentru ca într-a cincea să ne aflăm dincolo de răutate, într-un preaplin care conjugă bucuria, fericirea: „Dacă aș fi însărcinată/ aș vrea să am gemeni/ mi-aș face multe rochii verzi/ din frunze de sfeclă fragedă/ și m-aș plimba pe înserat peste poduri/ peste podețe/ numai prin preajma apelor curgătoare”. A șasea e doar o amânare a orizonturilor ce se lasă așteptate, pentru ca ultima să întrupeze o macedonskiană redefinire a poeziei și poetului: „în oceanul albastru/ delfinii păreau coloane de apă/ care trec unele prin altele/ în graba lor spre larg// de câte ori răsărea soarele/ se vedeau doar pete de lumină/ pe întinderea albastră// delfinii duceau poezia în adâncuri/ le era teamă/ că ar putea eșua în nisipul arid// poetele erau delfini jucăuși...”

Așadar, Tincuța Horonceanu Bernevic trăiește autentic poezia, reușind de fiecare dată să se salveze evitând luxuriantul ori alte formule gratuite, atât de prețuite astăzi. La final, înțelegi că zborul poate fi moarte pentru cei nepregătiți, dar și unica cale către pădurea de lumină: „iubirea e raiul meu/ din iubire mi-am făcut straie/ diafane și pure/ cu ea mi-am umplut ulcioarele în fiecare zi/ și mi-am plămădit pâinea”. 

Marius Manta – recenzie publicată în revista Poezia, 2021

 

duminică, 19 septembrie 2021

Șoricelul Teleleu în Convorbiri literare

 


Destul de puțini scriitori români contemporani sunt preocupați să se adreseze micilor cititori așa cum face Tincuța Horonceanu Bernevic, uitând că micii cititori de astăzi sunt viitorii cititori maturi de mâine, de care avem atâta nevoie. Șoriceii Carolinei, cu ilustrații de Laura Poantă, a fost editată de editura Limes din Florești, Cluj-Napoca, de către poetul Mircea Petean, în anul 2020 și este dedicată, în mod special, unei ființe dragi sufletului autoarei: Amelia Carolina.

Versurile simple, cu o muzicalitate aparte, ca un sunet de clopoțel, decodează cadrul în care au loc aventurile șoriceilor: Nori pufoși pe cer se-adună,/ Se subție rând pe rând/ Și se ceartă a furtună/ Și se-apleacă spre pământ. Familia lui Teleleu (șoricelul –fiu) poate fi un bun exemplu, cu caracter educativ de comportament și pentru familiile de oameni. Lămuritoare, cu intonație pentru punerea în pagină a modului de manifestare a naturii, reușind să descrie și fenomene de excepție: Iar un fulger ca o torță/ Îi despică: Bum/ Bum/Bum... Vântul ia o păpădie/ Și-o întreabă: Tu dansezi?/ Păpădia se desface/ În dantele zburătoare... Firescul, și simplitatea versurilor fac din aceste guașe de suflet un gest de normalitate în această lume foarte agitată și supusă multor provocări.

O păpușă jucărie, un șoricel năzdrăvan și zvăpăiat pentru care: Șoarecii – părinți lucrează/ ziua toată, până-n seară,/ Nu se plâng, nici nu oftează,/Căci adună în cămară! Înnobilează viața personajelor și pe aceea a cititorilor. Versurile Tincuței Horonceanu Bernevic pot fi considerate drept o provocare comportamentală pentru cei mari și un exemplu pentru micii cititori. În fond, cărțile de literatură pentru copii, chiar asta își propun și cele mai multe dau și rezultate benefice pentru că micii cititori știu să extragă exemplele primite și să le transforme în lecții de viață. De aceea literatura pentru copii este foarte greu de realizat. Tincuța Horonceanu Bernevic își concentrează talentul în realizarea unor lecții de viață adevărată: Este fericit acasă,/ Toți îl apără de rău/ Și-i arată că le pasă/ Cum va merge-n drumul său!/ Cel mai mult iubește ploaia,/ Și plimbarea printre flori,/Și pătucul din odaia/ Cu mirosul de bujori.

O adevărată feerie se poate descoperi în aceste versuri cu un caracter tonic în această aventură a șoricelului Teleleu.

În completarea textului care se citește și se rostește cu multă ușurință sunt ilustrațiile, viu colorate, realizate de Laura Poantă cea care a intuit foarte bine mesajul pe care Tincuța Horonceanu Bernevic a dorit să-l transmită. Astfel de cărți pentru copii constituie un bun mesaj pentru micii cititori și chiar o bucurie pe care o merită cu asupra de măsură.

(Emilian Marcu - Convorbiri literare, aprilie, 2021, pag. 188


marți, 20 iulie 2021

Imnuri - acatiste pentru copii

 Imnuri - acatiste pentru copii, editura Limes, Cluj napoca, 2021.

„Cele douăsprezece texte ce alcătuiesc cuprinsul cărții nu sunt niște poeme oarecare, ci posibilități de a vorbi direct cu Dumnezeu și sfinții care ne ocrotesc.” - Marius Manta

Se poate comanda de pe net sau de la autor.




sâmbătă, 23 ianuarie 2021

ACTUALITATEA LITERARĂ – Tincuța în țara păpușilor

 

 

 ( Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești, 7 iunie 2020) 

O carte care colorează plăcut  peisajul literar actual este ”Anotimpul păpușilor” de Tincuța Horonceanu Bernevic (Editura ”Singur” 2017). O copertă inspirat grafiată include conturul a două păpuși, precum și un arbore stilizat de crengile căruia este suspendată o colivie deschisă, semn al libertății, deschizător al volumului: ”nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă / cât timp pielea mea are un tatuaj / cu o iguană”. Libertatea este înțeleasă la modul ideal: să faci ce vrei, când și unde vrei, fără a da justificări. Scutită de insomnii și nepăsare, pasărea – poetă lasă în urmă pământul, colivie cu ușa deschisă. Spațiul evolutiv este imens: Calea Lactee ”e casa mea dintotdeauna”. Eul devine demiurgic și ubicum, capabil de transfigurări colosale :sânii alăptează pădurea,  pletele acoperă deșerturi, ochii dau colorit planetei, mâinile cutreieră lanuri de grâu. Poeta viețuiește într-un cosmos în care  circuitul concret – abstract, profan – sacru devine fenomen firesc. Tensiunea dintre  stranietate  și familiaritate generează înalte trăiri reușit transpuse poetic: ”picurii de  lapte se împrăștie dimineața pe drum / dacă nu-i linge pisica se transformă în stele”; ”tata continuă să cioplească aerul / deasupra umerilor noștri / ca pe niște aripi pe care ai vrea să le porți într-o zi”

Cântecul care trece prin noi

Evocarea impresiilor din copilărie trezește amintirea lumii patriarhale: perdele de dantelă colorată, icoana întoarsă la perete să alunge furtuna, bunătatea zâmbitoare  a bunicilor și puiul de cireș înălțându-se simultan cu  puiul de om. Păpușa plutitoare ”călcând în șoaptă să nu  distrugă norii” duce în eternitate  neuitate imagini. Urmează creșterea, sintetizată prozaic, ”Mă strâng pantofii, mamă!”, apoi complexitatea vieții mature care-i oferă poetei prilejul să  abordeze o multitudione de motive. Bunăoară, cel  al tatuajului pomenit  mai sus, ”pielea mea are un tatuaj / cu o iguana”, motiv cu o revenire simptomatică, încărcându-se  de fiecare dată  cu noi doze de mister: ”încât  voi avea pielea tatuată / ca o carte de istorie” ;  chiar și ”pereții aveau pielea tatuată cu iguane”. În felul acesta, iguana devine o stemă cu încărcătură simbolică multiplu  descifrabilă. Un alt motiv, spaima,  de cele mai multe ori, din fericire, de scurtă durată, este indus  mai ales prin tropul comparativ, cu binevenită putere de concretizare: ” mugurii spaimei mi se lipeau de trup / ca o destăinuire”; ”spaima ca o rochie de seară prea mică / abandonată într-o tăcere prelungă”. Furnicile sunt ”niște refugiați cu ochii măriți de groază”, până și un jucăuș vârtej de vânt produce anxietăți. Pentru Tincuța Horonceanu Bernevic, lumea este un câmp minat găzduind  rareori  frumusețea curcubeului.  Nu se trag duble și tatăl moare doar o singură dată conform unui rigid regulament de ordine interioară. Lumea e un balon de săpun, furnicar de insecte  insidioase care  fac schimb de capete și-și caută fericirea  cu pași inutili, pe cărări iluzorii, neștiind dacă apocalipsa vine sau pleacă.  Sau un autobuz cu manechine între care doar șoferul e viu. Viața este definită și ea ca fiind  ”un miriapod / cu o mie de picioare”, ”o  fereastră închisă prin care  nimeni nu poate privi cerul”. Accesul la continuitate, prin intermediul unei alte corăbii a lui Noe, este selectiv, în funcție de greutatea păcatelor, uneori ale unor generații întregi și presupune o  înnoire a bagajului:păpușile, uscătorul de păr, laptopul, dar și ”brățări de tristețe”.

O altă ipostază, orașul  de toamnă, părăsește treptat nota bacoviană. O panseluță devine  axul central al demersului poetic,  gingașe senzații  decantându-se dintre obiectele banale din existența cotidiană. Dragostea, element cvasiobligatoriu în panoplia oricărui  poet, se derulează în versuri pe măsură. Primele semne, adolescentine sunt așteptate cu candoare, cu iluzia  că vor trezi păpușii de lemn, crestate într-o creangă subțire de alun, fiorii zburătorului. Apoi,  fluviul  sentimental se revarsă plenar în dcecorative  cataracte, Trecând peste poemul ”Bărbatul”, citabil în întregime, remarcăm și alte  versuri cu sugestivă încărcătură: ” cred că aș putea locui o vreme în pieptul tău” ; ”mă îmbrac în sărutul  tău ca într-o piele / care se regenerează în timpul eclipsei” ; ”  tu cu mine în brațe călătorim pe un singur bilet”.

Iubirea-i receptată în multe feluri. Poate fi o plasă de păianjen în care femeia ” toarce timpul / din ochii iubitului / ca pe o cămașă / dintr-o singură bucată…” Poate  metamorfoza ființa: ”Am  lepădat pielea cu solzi de balaur / am lăsat-o la ușă / voi fi mireasa ta / am un trup nou…” Este definită  ca ” o halbă într-o zi de toamnă /  din care pleacă doar fluturii / la ore  fixe”.  Dar poate fi și dorit eden în care îndrăgostiții  trăiesc voluptățile cuplului primordial, cu o Evă ce-l duce pe Adam la pierzare. Redundanța vocabulei  ”umbră”  are drept finalitate  transfigurarea  inefabilelor trăiri. O femeie iubind  este o sumă  de încântătoare contrarii. Nocturnul, întunecând  comunicarea  îi înstrăinează uneori pe  îndrăgostiți, erijându-i  în ipostaza de  spectre imponderabile, stranii călători însoțiți de jalnicul țipăt  al bufniței. Iubirea rămâne ultima salvare , terapie intensivă, perfuzie care prelungește viața cu fiecare șoaptă. (”Umbră  îndrăgostită / nu știi  că sărutările tale  fierbinți / m-ar readuce la viață”). În fine, dragostea are forța luminii: ”în timp ce dormeam /  ghemuită în  brațele tale / m-am trezit că  împrăștii lumină / albă lăptoasă binevenită / ca o lampă magică / dintr-o  poveste în care  inima / e o păpădie  înflorită în ciment”.

În plină  visare poetică, apare o temă pe cât de prozaică pe atât de dureroasă, înstrăinarea. Simbolica Maria, roabă în Italia se  metamorfozează treptat din fetiță în femeie matură și apoi în bunică, pierzând cel mai curat dintre visuri: întoarcerea. Și în alte poeme  precum  ”Hai la harbuz” și ”Târgul de păsări”, banalitatea capătă aură poetică. Este invocat  și motivul cristic: ”vocea preotului poleiește  icoanele în timp ce  Iisus  trece / rănit printre noi” Învierea devine un  prilej al solicitării  de iertare generală căci vina de a ucide  lumina trimisă de Dumnezeu pe pământ apasă  mustrător asupra tuturor.

Investită omnipotent, poeta  dialoghează cu îngerii, dar constată dezamăgită  degradarea acestora într-o lume ce merge inevitabil  spre dezagregare. Căutarea  divinității  se finalizează prin relevarea sacrului în profan: Marea Ființă locuiește într-o  coajă de nucă. Nici  la Viena, nici în State. Nu  vorbește prin perfuzii sau bule de oxigen, cum ne convinge emoționanta poezie ”Dumnezeu e tăcere”. În stil sorescian este  închipuită și o  facere a lumii. Și alte motive sunt tratate  în cheie lirică. Bătrânețea este văzută optimist ca o disfuncție parțială a  trupului împăcat cu  vicisitudinile  vârstei înaintate și ca o îngăduință a timpului acceptată cu recunoștință. Din fericire, nu se știe niciodată care este următorul pas. Inima devine  cămara secretă a  trecutelor iubiri convertite în  scumpe amintiri: o vioară,  o fotografie alb – negru,  o rochie de seară. Nu putem trece peste poemul  închinat Limbii române, cu particularitatea de a depăși conotațiile  patriotarde. Limba română  este ”o casă de chirpici / în care locuiesc desculță / și dorm pe furiș ca să ascult greierii /  cântându-i pe prispă”. Adăpostește ”cerșetori și îndrăgostiți /  bătrâni și tineri /  nu se revoltă / nici când i se pun  termopane / nici când i se pun antene  parabolice”.  Își asigură perenitatea  prin  iubirea celor care  o rostesc: ”dar pentru limba română / mă voi îmbrăca / o dată pe an într-o ie / cusută cu fir de mătase roșie / în cruciulițe mici, roșii / și  voi fi foarte, foarte fericită”.

Cuvintele nasc păsări

O avalanță de expresii sugestive  probează capacitatea de  liricizare a poetei: ”e atâta  liniște în podul bunicului ca într-un  fagure / de miere” ; ”gândul ca o cochilie de alabastru” ; ”o potecă pe care îngerii se dau cu rolele” ; ”când stau desculță iarba crește prin mine”; ”sunt  <<Melusina în dimineața uitată>>”, ”pe o bancă la capătul lumii”. Noaptea nunții devine prilej de bogată imagistică : ”Va ninge în noaptea nunții /  zăpada mă va clona / cu răzvrătiri de marionetă /  stoluri de corbi îmi vor sfâșia inima / hrănindu-se din belșug  cu iubirea / ferecată de ani”.

Comparațiile, ca și metaforele alătură un termen uzual comun cu un  neologism, o noțiune telurică și alta, adesea, celestă, un obiect material prozaic și cenușiu cu o abstracție strălucitoare prin puterea de sublimare: ”secera lunii mă privește ca un cățel / latră aurori boreale” ; ”miriști apocaliptice” ;  un tren șuieră aiurea ca un zâmbet de smoală” ; ”mama  învârte  în cazanul cu magiun / ca într-o galaxie nenăscută” ; ”emoțiile  lipite de perdea cu superglue”. Căutarea, prin acest procedeu, a formulei potrivite  antrenează cuvintele într-o nuntire ce pune în evidență suplețea,  flexibilitatea și frumusețea  limbii. Forța de concretizare este remarcabilă: ”împăturim curajul”; ”mă cuibăresc în ideile tale” ; ”bătrânețea e doar un timp desfrunzit de iubire” . Ocupațiile eului poetic sunt dintre cele mai interesante: ”beau ceai de mentă / și mă  joc de-a vameșul cu vecinii”. Multe  sintagme sunt  pur și simplu decorative: ”noaptea ne  lipește mărgele pe ochi” ; ”nefiresc de viu / pulsa în mine / o stea albastră” ; ” peste noi trec hoarde de întuneric”. Cu imaginația ei nedomolită, poeta inventează un tratament pentru cea mai dureroasă maladie: traiul lângă / într-o apă în care peștii au fost substituiți cu păcatele: ”pe rănile tale eu pun silabe vii /  petece de vis / nopți sidefate în care lumina șovăie” ; ”cos la mașină  uitările tale”.  În oglinda retrovizoare a gândului, imaginile se derulează într-o inversare  aproape fermecătoare: ”visez mereu un bătrân care-și / plimbă drumurile sub tălpi”.

Încântați de toate acestea, trecem ușor peste câteva derapaje. Bărbații, mai ales cei frumoși, ar fi opaci la poezie, cum susține poemul ”El” (noi  replicând curtenitor, alături de Nichita Stănescu – un bărbat frumos ”Ea era frumoasă ca umbra unei idei”). Jocuri gratuite de cuvinte, chiar de silabe (”Cântec de li”), termeni apoetici (”Dragostea nu se trufește”) trec  aproape nevăzute în creația  poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, care, la modul sublim își închipuie  un înduioșător dialog cu umbra tatălui: ”și tata râde /  când râde pentru mine se deschid cerurile /  și un înger mă cheamă la el” ; ” ce faci tată îmi spune tata / și eu îi zâmbesc / ce să fac  mă ocup cu trăitul acesta și tot încerc să / ajung la liman”.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești  

 

 ANOTIMPUL  ÎNSTRĂINĂRII

 

Iubirea dintre noi e o plasă de păianjen

străbatem în ea orașul indiferent de anotimp

ne înfigem unghiile în aerul țeapăn

foșnim ca ramurile ude

vinovați de pașii străinilor pe trotuare

 

zborurile tale au pielea crăpată

o lacrimă îți ridează trecerile

spre copacul crescut din inima ta

împăturim curajul suflăm în pumni

și spunem un Doamne-ajută

 

noaptea mă alungă spre casă

cu aripi moi de corb bătrân

croncănitul lui îmi poartă sufletul

ca pe o țesătură de preț

 

n-ai bănuit vreodată

cât valorează pașii mei nesiguri

exersând întoarcerea spre lumină

 mă cuibăresc în ideile tale


 

CUM TRECE UN CÂNTEC PRIN NOI

 

Un cântec trece prin peretele vecinilor

eu îl adulmec și îl trimit înapoi

agățat de-o șuviță de păr

un nasture de la cămașa ta de duminică

peretele ne continuă jocul

își dă picturile în ulei mai spre ușă

melodia încăpea oricum

dar el a vrut să fie amabil

cântecul aduce un botoșel cu inimioare

un cercel cu perlă

eu îi adaug o ieșire din spital

nerambursată cu un diagnostic scris de-o mână caldă

și cu o biopsie care a făcut fericit un întreg cartier

primesc apoi o acadea cu gust de zmeură

pun un avion de hârtie

mi-aduce o etichetă de parfum fresh-floral

de parcă ar ști că doar acesta îmi place

peretele e foarte atent la noi

cântecul atinge note suave

arțarul de cameră îmi cedează capul lui Shrek

adaug un steag cu uniunea europeană

aveam și un tricolor dar am zis că e prea mult

ce-aș mai putea primi?

ce-aș mai putea primi?

cântecul trece nestingherit prin perete

duce gânduri scuze zâmbete

aduce nori pufoși margarete presate

duce liniști înaripate fluturi de cerneală

aduce întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată

dar asta numai până la apus

noaptea cântecul ni se strecoară pe sub piele

și adoarme odată cu noi

în week-end

beau ceai de mentă

și mă joc de-a vameșul cu vecinii.