Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)

sâmbătă, 23 ianuarie 2021

ACTUALITATEA LITERARĂ – Tincuța în țara păpușilor

 

 

 ( Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești, 7 iunie 2020) 

O carte care colorează plăcut  peisajul literar actual este ”Anotimpul păpușilor” de Tincuța Horonceanu Bernevic (Editura ”Singur” 2017). O copertă inspirat grafiată include conturul a două păpuși, precum și un arbore stilizat de crengile căruia este suspendată o colivie deschisă, semn al libertății, deschizător al volumului: ”nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă / cât timp pielea mea are un tatuaj / cu o iguană”. Libertatea este înțeleasă la modul ideal: să faci ce vrei, când și unde vrei, fără a da justificări. Scutită de insomnii și nepăsare, pasărea – poetă lasă în urmă pământul, colivie cu ușa deschisă. Spațiul evolutiv este imens: Calea Lactee ”e casa mea dintotdeauna”. Eul devine demiurgic și ubicum, capabil de transfigurări colosale :sânii alăptează pădurea,  pletele acoperă deșerturi, ochii dau colorit planetei, mâinile cutreieră lanuri de grâu. Poeta viețuiește într-un cosmos în care  circuitul concret – abstract, profan – sacru devine fenomen firesc. Tensiunea dintre  stranietate  și familiaritate generează înalte trăiri reușit transpuse poetic: ”picurii de  lapte se împrăștie dimineața pe drum / dacă nu-i linge pisica se transformă în stele”; ”tata continuă să cioplească aerul / deasupra umerilor noștri / ca pe niște aripi pe care ai vrea să le porți într-o zi”

Cântecul care trece prin noi

Evocarea impresiilor din copilărie trezește amintirea lumii patriarhale: perdele de dantelă colorată, icoana întoarsă la perete să alunge furtuna, bunătatea zâmbitoare  a bunicilor și puiul de cireș înălțându-se simultan cu  puiul de om. Păpușa plutitoare ”călcând în șoaptă să nu  distrugă norii” duce în eternitate  neuitate imagini. Urmează creșterea, sintetizată prozaic, ”Mă strâng pantofii, mamă!”, apoi complexitatea vieții mature care-i oferă poetei prilejul să  abordeze o multitudione de motive. Bunăoară, cel  al tatuajului pomenit  mai sus, ”pielea mea are un tatuaj / cu o iguana”, motiv cu o revenire simptomatică, încărcându-se  de fiecare dată  cu noi doze de mister: ”încât  voi avea pielea tatuată / ca o carte de istorie” ;  chiar și ”pereții aveau pielea tatuată cu iguane”. În felul acesta, iguana devine o stemă cu încărcătură simbolică multiplu  descifrabilă. Un alt motiv, spaima,  de cele mai multe ori, din fericire, de scurtă durată, este indus  mai ales prin tropul comparativ, cu binevenită putere de concretizare: ” mugurii spaimei mi se lipeau de trup / ca o destăinuire”; ”spaima ca o rochie de seară prea mică / abandonată într-o tăcere prelungă”. Furnicile sunt ”niște refugiați cu ochii măriți de groază”, până și un jucăuș vârtej de vânt produce anxietăți. Pentru Tincuța Horonceanu Bernevic, lumea este un câmp minat găzduind  rareori  frumusețea curcubeului.  Nu se trag duble și tatăl moare doar o singură dată conform unui rigid regulament de ordine interioară. Lumea e un balon de săpun, furnicar de insecte  insidioase care  fac schimb de capete și-și caută fericirea  cu pași inutili, pe cărări iluzorii, neștiind dacă apocalipsa vine sau pleacă.  Sau un autobuz cu manechine între care doar șoferul e viu. Viața este definită și ea ca fiind  ”un miriapod / cu o mie de picioare”, ”o  fereastră închisă prin care  nimeni nu poate privi cerul”. Accesul la continuitate, prin intermediul unei alte corăbii a lui Noe, este selectiv, în funcție de greutatea păcatelor, uneori ale unor generații întregi și presupune o  înnoire a bagajului:păpușile, uscătorul de păr, laptopul, dar și ”brățări de tristețe”.

O altă ipostază, orașul  de toamnă, părăsește treptat nota bacoviană. O panseluță devine  axul central al demersului poetic,  gingașe senzații  decantându-se dintre obiectele banale din existența cotidiană. Dragostea, element cvasiobligatoriu în panoplia oricărui  poet, se derulează în versuri pe măsură. Primele semne, adolescentine sunt așteptate cu candoare, cu iluzia  că vor trezi păpușii de lemn, crestate într-o creangă subțire de alun, fiorii zburătorului. Apoi,  fluviul  sentimental se revarsă plenar în dcecorative  cataracte, Trecând peste poemul ”Bărbatul”, citabil în întregime, remarcăm și alte  versuri cu sugestivă încărcătură: ” cred că aș putea locui o vreme în pieptul tău” ; ”mă îmbrac în sărutul  tău ca într-o piele / care se regenerează în timpul eclipsei” ; ”  tu cu mine în brațe călătorim pe un singur bilet”.

Iubirea-i receptată în multe feluri. Poate fi o plasă de păianjen în care femeia ” toarce timpul / din ochii iubitului / ca pe o cămașă / dintr-o singură bucată…” Poate  metamorfoza ființa: ”Am  lepădat pielea cu solzi de balaur / am lăsat-o la ușă / voi fi mireasa ta / am un trup nou…” Este definită  ca ” o halbă într-o zi de toamnă /  din care pleacă doar fluturii / la ore  fixe”.  Dar poate fi și dorit eden în care îndrăgostiții  trăiesc voluptățile cuplului primordial, cu o Evă ce-l duce pe Adam la pierzare. Redundanța vocabulei  ”umbră”  are drept finalitate  transfigurarea  inefabilelor trăiri. O femeie iubind  este o sumă  de încântătoare contrarii. Nocturnul, întunecând  comunicarea  îi înstrăinează uneori pe  îndrăgostiți, erijându-i  în ipostaza de  spectre imponderabile, stranii călători însoțiți de jalnicul țipăt  al bufniței. Iubirea rămâne ultima salvare , terapie intensivă, perfuzie care prelungește viața cu fiecare șoaptă. (”Umbră  îndrăgostită / nu știi  că sărutările tale  fierbinți / m-ar readuce la viață”). În fine, dragostea are forța luminii: ”în timp ce dormeam /  ghemuită în  brațele tale / m-am trezit că  împrăștii lumină / albă lăptoasă binevenită / ca o lampă magică / dintr-o  poveste în care  inima / e o păpădie  înflorită în ciment”.

În plină  visare poetică, apare o temă pe cât de prozaică pe atât de dureroasă, înstrăinarea. Simbolica Maria, roabă în Italia se  metamorfozează treptat din fetiță în femeie matură și apoi în bunică, pierzând cel mai curat dintre visuri: întoarcerea. Și în alte poeme  precum  ”Hai la harbuz” și ”Târgul de păsări”, banalitatea capătă aură poetică. Este invocat  și motivul cristic: ”vocea preotului poleiește  icoanele în timp ce  Iisus  trece / rănit printre noi” Învierea devine un  prilej al solicitării  de iertare generală căci vina de a ucide  lumina trimisă de Dumnezeu pe pământ apasă  mustrător asupra tuturor.

Investită omnipotent, poeta  dialoghează cu îngerii, dar constată dezamăgită  degradarea acestora într-o lume ce merge inevitabil  spre dezagregare. Căutarea  divinității  se finalizează prin relevarea sacrului în profan: Marea Ființă locuiește într-o  coajă de nucă. Nici  la Viena, nici în State. Nu  vorbește prin perfuzii sau bule de oxigen, cum ne convinge emoționanta poezie ”Dumnezeu e tăcere”. În stil sorescian este  închipuită și o  facere a lumii. Și alte motive sunt tratate  în cheie lirică. Bătrânețea este văzută optimist ca o disfuncție parțială a  trupului împăcat cu  vicisitudinile  vârstei înaintate și ca o îngăduință a timpului acceptată cu recunoștință. Din fericire, nu se știe niciodată care este următorul pas. Inima devine  cămara secretă a  trecutelor iubiri convertite în  scumpe amintiri: o vioară,  o fotografie alb – negru,  o rochie de seară. Nu putem trece peste poemul  închinat Limbii române, cu particularitatea de a depăși conotațiile  patriotarde. Limba română  este ”o casă de chirpici / în care locuiesc desculță / și dorm pe furiș ca să ascult greierii /  cântându-i pe prispă”. Adăpostește ”cerșetori și îndrăgostiți /  bătrâni și tineri /  nu se revoltă / nici când i se pun  termopane / nici când i se pun antene  parabolice”.  Își asigură perenitatea  prin  iubirea celor care  o rostesc: ”dar pentru limba română / mă voi îmbrăca / o dată pe an într-o ie / cusută cu fir de mătase roșie / în cruciulițe mici, roșii / și  voi fi foarte, foarte fericită”.

Cuvintele nasc păsări

O avalanță de expresii sugestive  probează capacitatea de  liricizare a poetei: ”e atâta  liniște în podul bunicului ca într-un  fagure / de miere” ; ”gândul ca o cochilie de alabastru” ; ”o potecă pe care îngerii se dau cu rolele” ; ”când stau desculță iarba crește prin mine”; ”sunt  <<Melusina în dimineața uitată>>”, ”pe o bancă la capătul lumii”. Noaptea nunții devine prilej de bogată imagistică : ”Va ninge în noaptea nunții /  zăpada mă va clona / cu răzvrătiri de marionetă /  stoluri de corbi îmi vor sfâșia inima / hrănindu-se din belșug  cu iubirea / ferecată de ani”.

Comparațiile, ca și metaforele alătură un termen uzual comun cu un  neologism, o noțiune telurică și alta, adesea, celestă, un obiect material prozaic și cenușiu cu o abstracție strălucitoare prin puterea de sublimare: ”secera lunii mă privește ca un cățel / latră aurori boreale” ; ”miriști apocaliptice” ;  un tren șuieră aiurea ca un zâmbet de smoală” ; ”mama  învârte  în cazanul cu magiun / ca într-o galaxie nenăscută” ; ”emoțiile  lipite de perdea cu superglue”. Căutarea, prin acest procedeu, a formulei potrivite  antrenează cuvintele într-o nuntire ce pune în evidență suplețea,  flexibilitatea și frumusețea  limbii. Forța de concretizare este remarcabilă: ”împăturim curajul”; ”mă cuibăresc în ideile tale” ; ”bătrânețea e doar un timp desfrunzit de iubire” . Ocupațiile eului poetic sunt dintre cele mai interesante: ”beau ceai de mentă / și mă  joc de-a vameșul cu vecinii”. Multe  sintagme sunt  pur și simplu decorative: ”noaptea ne  lipește mărgele pe ochi” ; ”nefiresc de viu / pulsa în mine / o stea albastră” ; ” peste noi trec hoarde de întuneric”. Cu imaginația ei nedomolită, poeta inventează un tratament pentru cea mai dureroasă maladie: traiul lângă / într-o apă în care peștii au fost substituiți cu păcatele: ”pe rănile tale eu pun silabe vii /  petece de vis / nopți sidefate în care lumina șovăie” ; ”cos la mașină  uitările tale”.  În oglinda retrovizoare a gândului, imaginile se derulează într-o inversare  aproape fermecătoare: ”visez mereu un bătrân care-și / plimbă drumurile sub tălpi”.

Încântați de toate acestea, trecem ușor peste câteva derapaje. Bărbații, mai ales cei frumoși, ar fi opaci la poezie, cum susține poemul ”El” (noi  replicând curtenitor, alături de Nichita Stănescu – un bărbat frumos ”Ea era frumoasă ca umbra unei idei”). Jocuri gratuite de cuvinte, chiar de silabe (”Cântec de li”), termeni apoetici (”Dragostea nu se trufește”) trec  aproape nevăzute în creația  poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, care, la modul sublim își închipuie  un înduioșător dialog cu umbra tatălui: ”și tata râde /  când râde pentru mine se deschid cerurile /  și un înger mă cheamă la el” ; ” ce faci tată îmi spune tata / și eu îi zâmbesc / ce să fac  mă ocup cu trăitul acesta și tot încerc să / ajung la liman”.   Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești  

 

 ANOTIMPUL  ÎNSTRĂINĂRII

 

Iubirea dintre noi e o plasă de păianjen

străbatem în ea orașul indiferent de anotimp

ne înfigem unghiile în aerul țeapăn

foșnim ca ramurile ude

vinovați de pașii străinilor pe trotuare

 

zborurile tale au pielea crăpată

o lacrimă îți ridează trecerile

spre copacul crescut din inima ta

împăturim curajul suflăm în pumni

și spunem un Doamne-ajută

 

noaptea mă alungă spre casă

cu aripi moi de corb bătrân

croncănitul lui îmi poartă sufletul

ca pe o țesătură de preț

 

n-ai bănuit vreodată

cât valorează pașii mei nesiguri

exersând întoarcerea spre lumină

 mă cuibăresc în ideile tale


 

CUM TRECE UN CÂNTEC PRIN NOI

 

Un cântec trece prin peretele vecinilor

eu îl adulmec și îl trimit înapoi

agățat de-o șuviță de păr

un nasture de la cămașa ta de duminică

peretele ne continuă jocul

își dă picturile în ulei mai spre ușă

melodia încăpea oricum

dar el a vrut să fie amabil

cântecul aduce un botoșel cu inimioare

un cercel cu perlă

eu îi adaug o ieșire din spital

nerambursată cu un diagnostic scris de-o mână caldă

și cu o biopsie care a făcut fericit un întreg cartier

primesc apoi o acadea cu gust de zmeură

pun un avion de hârtie

mi-aduce o etichetă de parfum fresh-floral

de parcă ar ști că doar acesta îmi place

peretele e foarte atent la noi

cântecul atinge note suave

arțarul de cameră îmi cedează capul lui Shrek

adaug un steag cu uniunea europeană

aveam și un tricolor dar am zis că e prea mult

ce-aș mai putea primi?

ce-aș mai putea primi?

cântecul trece nestingherit prin perete

duce gânduri scuze zâmbete

aduce nori pufoși margarete presate

duce liniști înaripate fluturi de cerneală

aduce întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată

dar asta numai până la apus

noaptea cântecul ni se strecoară pe sub piele

și adoarme odată cu noi

în week-end

beau ceai de mentă

și mă joc de-a vameșul cu vecinii.

 


marți, 5 ianuarie 2021

Puiul de viscol

 

Suflă Viscolul cel Mare!

Dintr-o singură suflare

Țese flori de promoroacă,

Pune gheață pe băltoacă,

Cercuri de argint pe creste.

Iar apoi, ca-ntr-o poveste,

Face țurțuri la fereastră!

Suflă pe la ușa noastră

Și adună în nămeți,

Măturoaie și lopeți

Ce fac pân’ departe, hăt,

O potecă prin omăt!

 

 

Pui de Viscol vrea și el

Să ne sufle-n geam nițel,

Să ne sperie un pic,

Dar tot suflă și… nimic!


Hai, mai tare! îl zorește

Viscolul Bătrân. Sporește!

Obrăjorii ți-i înfoaie,

Scoate ger din ei, văpaie!

Mai încearcă Pui de Frig,

Nu te zgribuli covrig!


Pui de Viscol a suflat

Și apoi s-a rușinat,

Că, de-atâta viscolit,

S-a pus iarăși pe tușit.

A-ncercat, doar ați văzut

C-a suflat cât a putut!

Și acum, înfofolit,

Bea un ceai, că a răcit!

 

Spune Viscolul Bătrân

Du-te-n casă, eu rămân!

Că mai am de dimineață

Stoluri mici de flori de gheață

Și-un nor mare argintat

Plin cu fire de brodat!