Snowmen City

      Ziua de 15 ianuarie nu prevestea nimic din ce avea să se întâmple în oraș. Era doar o zi obișnuită de iarnă, cu zăpadă bogată, așezată în trei, patru straturi dispuse succesiv tot la două, trei zile distanță, când fulgii mari și deși acopereau ca din senin orașul. Așa, începând de la Sfântul Vasile și până după Sfântul Ion, a nins fermecător pentru poeți, îngrijorător pentru meteorologi, binecuvântat pentru agricultori, alarmant pentru autorități și distractiv pentru copiii care făceau mulți oameni de zăpadă în tot orașul. Aproape la fiecare bloc te aștepta după colț un ditamai omul, alb, burtos, vesel, cu gură ba din cărbune, ba din nasturi, ba din piese de Lego, fiecare copil se descurca cu ce avea prin casă. Dar nasul, nasul era de fiecare dată dintr-un morcov. Erau preferați morcovii de supermarket, din import, drepți, clari, fără fisuri, fără denivelări și asperități, cu o culoare vie, portocalie, care stătea deasupra gurii zâmbărețe. Se știe că erau obținuți în laboratoare speciale și erau destul de plasticați ca să reziste la ger, la vânt, și nici nu emanau vreun miros specific care să atragă, măcar la periferia orașului, vreun iepuraș dornic de o masă copioasă.

Oamenii de zăpadă aveau fulare la gât în sute de feluri de modele și culori. Bunicuțele orașului își închiseseră rețelele de wi-fi și tricotau de zor pentru nepoții nerăbdători să primească fularul pentru omul de zăpadă. Toate ofertele de tigăi și oale ieftine și de proastă calitate au fost luate cu asalt, în magazinele orașului. Oamenii de zăpadă s-au ales cu căciuli emailate, teflonate, haioase, cu toartă, cu mânere, în culori vii, cu buline, cu floricele și toată lumea părea fericită.

La o adică, pentru scurt timp, orașul ar fi putut căpăta o altă denumire - Orașul oamenilor de zăpadă. Dar nu s-a recurs la acest lucru pentru că numele ar fi fost foarte lung și nu ar fi încăput pe nicio carte poștală, în căsuța adresată destinatarului.

Se anunța o zi bogată în zăpadă și în evenimente culturale. Totul părea încă din zorii zilei că va merge strună, că nicio piedică, oricât de mică, nu se va opune desfășurării conform planurilor inițiale. La intrarea în incinta Instituției, nea Pandele, paznicul, arăta ca scos din cutie. Așa cum i s-a spus, saluta bucuros, reverențios și elegant, pe toată lumea care intra în această zi pe poarta larg deschisă. Unul dintre evenimentele care aveau loc în această zi se întâmpla chiar aici. Era invitată presa, cea locală, ca de fiecare dată, dar se părea că vor veni și de la Centru, televiziuni și jurnaliști. Nu aveai cum să-i deosebești și bine-ar fi să le zâmbești tuturor, sincer, din toată inima. Așa că, nea Pandele zâmbea cuceritor și-i poftea pe toți să intre la căldură. Hainele de blană ale doamnelor rețineau fulgii mari, încât, de la distanță păreau și ele oameni de zăpadă umblători.

Presa intrase în Instituție și era pregătită să ia interviuri Organizatorului. Din orașul învecinat erau invitați muzicieni de renume, un Cvartet care să cânte în deschiderea Evenimentului. În sala pregătită special și minuțios pentru această zi dedicată Culturii, temperatura a fost crescută la 18 °C, așa încât doamnele să poată renunța la blănurile lor și să se miște mai vioi prin încăpere. Două grade vor crește artificial de la respirația tuturor. Iar de celelalte două grade, până la 22 °C, temperatura ideală, va fi responsabilă șampania care aștepta în lădițe speciale, trimise de loialul sponsor al Evenimentului, Răzvan și fiii, SA.

Poeții invitați la Eveniment, de fiecare dată în număr par, adică doi sau patru, își dregeau glasurile în băile luminoase. Se pregăteau versuri sincere, spuse din  inimă, cu nuanță patriotică, cu substrat metafizic, cu trimiteri la vremuri când toți eram viteji, loiali, sinceri, și spuneam adevărul și numai adevărul. Viorile se acordau într-o încăpere separată, se verificau microfoanele, se verificau, pentru a câta oară?, paharele de la prezidiu, dacă erau curate, dacă apa îmbuteliată e așezată corespunzător, dacă sonorizarea e bună.

Invitații au apărut în grupuri mici, au salutat, s-au salutat între ei și au intrat în sală, ocupând locurile unul câte unul. Camerele de filmat erau așezate în unghiurile potrivite pentru a transmite video live, Evenimentul.

Organizatorul, un bărbat tânăr și extrem de abil în a fi gazdă onorabilă la astfel de activități, pe care îl recomanda o bogată experiență în acest sens, purta un costum gri cu cravată asortată. Pantofii noi, scoși din cutia de sub birou, arătau impecabil, de fapt îi ținea numai acolo, strict pentru aceste ocazii. Aveau tălpile moi, perfecte pentru picior iar modelele de pe talpă arătau trei brăduți dispuși pe diagonală.

Ceasurile de la mâinile domnilor erau privite din ce în ce mai des. Doamnele, mai discrete, își controlau poșetele și-și verificau telefoanele mobile dacă erau puse pe modul silențios. Afară zăpada acoperea trotuarul. Ninsoarea s-a oprit la ora 12 și 25 de minute fix. Peisajul în jur era de un alb copleșitor.

Deschiderea oficială putea fi făcută din clipă în clipă, însă șoaptele deveniseră mai intense, era un fel de telefon fără fir în Instituție. Cineva șoptea la urechea celui de lângă el ceva, acesta ridica din umeri și nedumerit mergea să șoptească la urechea altuia care ridica din umeri și care șoptea altcuiva aceleași cuvinte. În primele 15 minute n-au știut decât câteva persoane care sunt acele cuvinte. După alte 15 minute panica s-a instalat și cuvintele erau spuse din ce în ce mai tare și mai întrebător. După 30 de minute de așteptare invitații au început să aplaude dorind în acest fel să transmită că sunt nerăbdători să înceapă activitatea.

Atunci o voce suavă, feminină, s-a auzit la microfon pe un ton angelic, trist și complet nesincer:

-           Ne cerem scuze pentru întârziere, dar Organizatorul a fost nevoit să plece cu niște treburi EXTREM de urgente. Sperăm să ne descurcăm cu programul și încă o dată vă rugăm să ne iertați.

Viorile au cântat, poemele s-au recitat, presa a făcut ce-a putut. Cuvintele care se spuneau în șoaptă, din om în om, erau – A dispărut Organizatorul. Nimeni nu l-a văzut plecând. Are telefonul închis, nu a lăsat vreun mesaj cuiva. E de necrezut. Unde și de ce a plecat?

Totuși nea Pandele care avea ceva din Sherlock Holmes a văzut urma pașilor cu trei brăduți pe talpă și părăsindu-și postul neanunțat a mers prin zăpada pufoasă până în Parcul „Derdeluș”. Acolo, ca un cerc al celor 12 înțelepți, stăteau 12 oameni de zăpadă, uriași, cu fulare colorate, cu nasturi din sticlă sau cărbune și păreau că pun la cale ceva. Unul singur era mai mic de statură. Nea Pandele îl descoperi pe Organizator în postura de Om de Zăpadă, cu un fular roșu cu verde, înfășurat bine în jurul gâtului și cu o ulcică emailată pe cap, în care cu ușurință o gospodină putea fierbe 8-10 ardei umpluți.

Nea Pandele cu toată stima de care dădea dovadă spuse:

-           Vă așteaptă o sală de oameni, ce faceți aici?

Organizatorul senin, acoperit de un strat gros de zăpadă, întoarse spre el o privire inocentă în timp ce mușcă înfometat dintr-un morcov portocaliu și-și așeză mai bine pe cap căciula emailată.

În minutele următoare, grație telefoniei mobile, ușile Instituției s-au deschis mari, jurnaliștii alergau prin omătul pufos cu frenezie, să prindă momentul, cărând camerele profesionale de filmat, aparatele foto și microfoanele după ei, în timp ce în sala atât de meticulos aranjată încă se spuneau poeme, cu patos, cu sinceritate și cu substrat metafizic.

E seara de 15 ianuarie și nea Pandele încă dă interviuri pentru jurnaliștii de la Centru.

-           Fix cu 15 minute înainte de eveniment s-a oprit ninsoarea. De atunci am zis că ceva nu era în regulă. Dar a fost o zi interesantă! La mulți ani de Ziua Culturii!

 

 

 

Parcă mai are vreo importanţă!

Dacă viața pe acest pământ nu-i decât o clipă, de ce se mai zbat oamenii să se prefacă, să urle, să adune, să risipească, să fie mereu cum vor alţii?

Ați simțit vreodată zădărnicia? Aspectul ei de cărămidă arsă, suflarea ei de vânt fierbinte? Deșertăciunea acestei lumi prefăcute?          

Ați apucat să vă retrageți din iureșul întâmplărilor, pe margine, să-i vedeți pe cei implicați cum se agită degeaba? E ca și cum ai privi o tornadă la televizor. Va trece!

Ați apucat vreodată să vă fie milă de cei răi și mici la suflet? Cei care au un univers mărunt al lor și acolo ei fac legea, ei sunt proprii lor Dumnezei.

Azi zădărnicia mi-a încercat sufletul. Pentru puțină vreme. Cineva m-a tras de mânecă la timp.

Un băiețel de trei ani s-a jucat cu mine „de-a statuia”. Și râsul lui senin, și ochii ca doi tăciuni negri îmi spuneau că  „celelalte” sunt deșertăciune.

Aș fi vrut să rămân o statuie prinsă în această clipă de fericire adevărată!

Fericit doar cu tabletă?

Copil sărman, copil orfan, copil abandonat. Copil!

Orice copil este un amestec de fragilitate și delicatețe, cu aceeași inocență purtată în privire. Prin urmare, trebuie să fim atenți, noi, adulții, ce facem cu sufletul acestor copii.

Apar în media copii din lista de mai sus. Imediat sar binevoitorii. Nu le iau în nume de rău intervențiile. Poate veacul acesta e mai altfel.

De ce are nevoie un copil pentru a fi fericit?

De mâncare, de hăinuțe curate și de cineva care să-i poarte de grijă, cineva care să-l îmbrățișeze și să-i spună: noapte bună!

Poate câteva ședințe la un psiholog, acolo unde este cazul, în care să i se explice cam cum e viața asta aiurită.

Majoritatea primesc în schimb tablete, excursii la Disneyland, chestii strălucitoare și nemaivăzute, care îl fac pe cel mic să-și facă o părere eronată despre cum ar trebui să-și trăiască el viața.

E bruiat, e confuz. Strălucirea însă se termină rapid.

În final se întoarce la viața lui grea, în coliba în care nu are curent sau apă, cu o tabletă care îi arată o altă viață decât cea pe care o trăiește.

Și crește cu lacrimi în ochi. De neputință. Tableta nu știe să facă clătite. Nu-i pregătește o pijama curată. Și nici nu-l îmbrățișează vreodată.

Așadar, fericirea poate veni uneori doar de la o bucată de săpun.

Ce facem cu copiii de pe locul doi?

Toată lumea îşi doreşte să aibă copii învingători, copii geniali care aduc faimă familiei, copii care să fie perfecţi, la masă, la şcoală, la duş, în societate, oriunde…

Dar ce ne facem cu copiii care nu reuşesc să urce pe podium? Cu cei care, deşi se străduiesc, nu sunt la înălţimea aşteptărilor? Sau cu cei care nu pot mai mult?

Le inoculăm adesea ideea că nu au reuşit din vina unora sau a altora, că există răuvoitori în jur. În loc să-i învăţăm să se bucure de locul doi, să fie ei înşişi, să repare dacă au greşit ceva, îi ajutăm să-l urască pe cel de pe locul întâi.

Le sporim astfel frustrarea prin ideea că dacă nu sunt primii, nu pot fi iubiţi şi apreciaţi, nu pot reuşi în viaţă. Nimic mai fals!

Am exemple la îndemână de copii mediocri care, prin perseverenţă şi seriozitate au ajuns pe scara socială sus, şi copii de coroniţă, an de an, care au ratat startul, tocmai pentru că nu  au fost învăţaţi să piardă. Nu le-a spus nimeni că fericirea şi reuşita în viaţă nu ţine de notele de zece pe linie, ci de lucruri mult mai profunde şi subtile.

Subiectul în sine ar putea fi dezbătut pe pagini întregi.

Aici am emis doar o părere personală. Şi un sfat pentru părinţi.

Îmbrăţişaţi-vă copilul şi când vă aduce o notă de 9 acasă. Nu e sfârşitul lumii! Şi nu uitaţi atunci când îl ţineţi în braţe, să-l întrebaţi cu drag, ce mai face!