Intalnire ActivitatiCopii la Bucuresti - 20 August 2011

http://www.activitaticopii.ro/forum/viewtopic.php?f=21&t=8045

Festivalul Naţional de Epigramă şi Fabulă „Donici, cuib de-nţelepciune”

Primăria municipiului Chişinău,

Asociaţia Uniunilor de Creaţie din Republica Moldova,

Asociaţia Epigramiştilor din Republica Moldova,

Teatrul municipal „Satiricus Ion Luca Caragiale”

 anunţă desfăşurarea Festivalului Naţional de Epigramă şi Fabulă

 „Donici, cuib de-nţelepciune”

Ediţia a VII-a

Chişinău, 14 – 16 octombrie 2011

În cadrul Festivalului se va organiza un concurs cu două secţiuni:

Secţiunea „Epigramă” cu următoarele teme:

1. Sfârşitul (g)lumii la români

2. Îi slut la Prut

3. Temă liberă

Se vor trimite câte  2 (două) epigrame inedite pentru fiecare temă, cu un moto în plic aparte şi cu datele personale ale concurentului până la data de 20 septembrie 2011 pe adresa: str. Mihai Eminescu, nr. 55, Teatrul municipal „Satiricus Ion Luca Caragiale”. MD 2012, Chişinău, Republica Moldova, cu specificarea „Pentru concursul de epigramă”.

Secţiunea „Fabulă”

Se vor trimite câte trei fabule pe teme libere până la aceeaşi dată la adresa menţionată, cu specificarea „Pentru concursul de fabulă”, de asemenea cu un motto în plic şi datele personale ale concurentului până la aceeaşi dată, pe aceeaşi adresă.

Pentru informaţie: tel: 201742; 079640884;

 e-mail: ZinoviaS@rambler.ru (Gheorghe Bâlici) sau 400586, 069247094; e-mail: diviza2002@yahoo.it (Ion Diviza).

         Informaţia despre programul festivalului, cazare etc. va fi comunicată premianţilor şi invitaţilor suplimentar.

Acad.Mihai Cimpoi, Preşedintele Uniunilor de Creaţie din Republica Moldova

Gheorghe Bâlici, director al Festivalului

Ion Diviza, Preşedintele Asociaţiei Epigramiştilor din Republica Moldova

Balada unui prim ministru mic

(Parodie după Balada unui greier mic de George Topîrceanu)

Peste firme zgribulite,
Cu bugete zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Criza lungă şi spurcată.

Profitând ca o zăludă,
Ea pozează chiar şi nudă
Şi se ţine de noi, scai,
Aş pocni-o chiar cu ciudă

Că din sporuri, aberanta
Şi-a făcut un evantai
Munci mărunte,
Lefuri moarte,
Uite ce nivel de trai!


Şi cum vine-n prag de iarnă,
Ca o ciumă, pe furiş,
Bugetarii prin birouri
Fug, nu poţi să-i mai aduni,
Doar la Cotroceni urâta
E întâmpinată-n cale
Cu grăbite plecăciuni...

Când deodată, se aude,
Din căsuţa lui, modestă,
Prim ministrul care-şi face
Chiar în criză o orchestră

- Cri-cri-cri,
Criză gri,

Cântă el cu voce tare
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de votare,
Că puteam şi eu să pun

Un impozit şi mai şi,
Ca să nu cer împrumut
La vecini, la FMI,
Fi'ndcă-mi pun condiţii clare,
Şi-apoi ştie lumea toată
Că îi ştergem pe picioare...

Dar de-acuş,
Râse el cu glas domol
Scuturând un picioruş,
Dar de-acuş ce să mai zic?

Cri-cri-cri,
Criză gri,

Ţi se pare că sunt mic?

Fetiţa fără vise

     La marginea unei păduri, într-un copac bătrân şi scorburos, se aciuase din primăvară, o familie de păsări. Erau gureşe şi neastâmpărate. Şi munceau toată ziulica. La început şi-au făcut un cuib primitor, ferit de ploi şi vânt. În el au apărut două ouă pestriţe pe care au început să le clocească. Şi pasărea-mamă şi pasărea-tată erau tare mulţumite de noua lor viaţă şi umpleau văzduhul cu triluri melodioase.

     Mai înspre vale, unde versantul nu mai era abrupt şi panta părea mai lină, pitită între nuci, se găsea o căsuţă albă, luminoasă şi curată. În acel locşor ce mirosea a busuioc şi levănţică, trăia o bătrânică şi un pisoi jucăuş ce-i era tovarăş drag în ceasurile lungi de iarnă. Animalele pădurii coborau deseori până în apropierea casei, unde bătrâna avea ronduri de flori parfumate. Era atâta linişte şi tihnă în această poiană. De cum se încălzea afară, bătrânei i se umplea casa de larmă. Cei cinci nepoţi îşi vizitau bunica şi toată pădurea era a lor. Iubeau animalele şi copacii, păsările şi fluturii, tot ce era viaţă şi mişca în jurul lor. Aduceau multă veselie în acel colţ de rai.

     Dintre toţi prichindeii, cea mai curioasă era Ioana, o fetiţă de şapte ani, cu codiţe împletite, castanii şi ochii mari, negri. Nu era seară să nu o roage pe bunica ei să-i spună poveşti cu animalele din pădure şi fetiţa curioasă făcea ochii mari de mirare. Cutreiera ceasuri întregi alintând copacii, stând de vorbă cu frunzele, ajutând păsările mici să zboare, urmărind harnicele furnicuţe în drum spre muşuroaiele lor. Era o fetiţă curajoasă şi înţelegătoare. Visa că, atunci când va creşte mare, va învăţa din cărţile groase de la şcoală cum să ajute mai bine natura, cum să înţeleagă păsările şi veveriţele din pădure, care, ca şi ea, curioase, o pândeau din coroana bogată a copacilor. Ioana visa cu ochii deschişi şi cânta toata ziua. Era atât de fericită în pădurea bunicii!

     De doua zile descoperise cuibul celor două păsări care-şi cloceau ouăle în linişte. Le vizita de mai multe ori pe zi şi vorbea cu ele, în speranţa că o vor înţelege. Ioana aştepta nerăbdătoare ca micii puişori să iasă din ouă.

     Curiozitatea nu-i dădu pace într-o zi şi încercă să vadă căsuţa păsărelelor şi pe dinăuntru. Nu mică i-a fost supărarea atunci când cuibul, făcut cu atâta grijă şi trudă, s-a dezlipit de creangă şi a căzut, iar unul din cele două ouă s-a spart. Fetiţa a fost cuprinsă de spaimă şi deznădejde. Făcuse un lucru rău. A dat fuga spre casa bunicii, a căutat disperată prin jucării, a ales câteva lucruri şi a alergat cu ele în pădure.

     În grabă, dintr-o cutie de carton, sfoară şi smocul de paie din vechiul cuib, a făcut la iuţeală o căsuţă nouă pentru familia de păsări. Spera din tot sufletul că va reuşi. Aranjă oul în cuib şi aşteptă cu sufletul la gură. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Dintr-un ghemotoc de hârtie făcu un cocoloş pe care îl puse în cuib lângă oul cel bun.

     Îi amintise bunica odată, în poveştile ei, ce păcat mare era să distrugi cuiburile păsărilor. Nu uitase bunica să-i spună că ele se răzbunau uneori, dând foc la casele celor vinovaţi.

Ioana privi dinspre pădure şi văzu în vale căsuţa frumoasă ca o pată de lumină în verdele crud al copacilor. Şi i se sfâşie inima la gândul că bunica ei va rămâne fără casă.

     - Sunt vinovată, numai eu sunt vinovată! repeta fetiţa îngrozită,

tremurând lângă copacul scorburos.

     Păsările s-au întors, au zburat pe deasupra cuibului nou, s-au oprit pentru o clipă, au aruncat oul de hârtie şi iaraşi au început să zboare, scoţând nişte triluri atât de triste.

     - Dragi păsărele, şopti Ioana înlăcrimată, n-o pedepsiţi pe bunica

mea, eu sunt vinovată, vă dau tot ce vreţi voi, dar să nu-i ardeţi casa! Îmi pare atât de rău... V-am adus mărgelele mele albastre, plângea fetiţa, şi carneţelul auriu pentru puişorul vostru...

     Dar păsările ţipau speriate, părând că n-o aud pe Ioana.

     -Nu ştiu ce să vă dau..., vă dau toate visele mele...

     Vocea fetiţei era gravă. Toţi copacii pădurii păreau că o ascultă. După un timp, păsările s-au liniştit din zborul lor şi s-au aşezat la clocit. Ioana a oftat mulţumită, dar ceva îi apăsa din greu sufletul. Nu vorbi cu nimeni mai multe zile în şir. Mergea în pădure dis-de-dimineaţă aşteptând ca puişorul să iasă din ou. N-a durat mult până s-a întâmplat asta. A fost o zi fericită pentru fetiţă.

     A ţopăit în jurul copacului în ziua când puiul a încercat să zboare. Salvase casa bunicii! Nu va mai distruge niciodată un cuib de pasăre! A scăpat! A scăpat! Fetiţa se învârtea bucuroasă, dar dintr-o dată îşi aminti… Le promisese păsărilor că le va da toate visele ei... Ce greu era acum. Salvase căsuţa bunicii, dar ea va rămâne atât de tristă, va fi fetiţa fără vise, copiii o vor ocoli, ea n-o să mai cânte, nu o să mai râdă şi poate că nu o să mai fie fericită niciodată. O lacrimă se prelinse pe obrăjorul ei şi căzu pe un fir de iarbă. Dintr-odată, o voce spuse:

     - Vai, ce sărata-i ploaia asta !

     - Cine-a vorbit ? întrebă fetiţa speriată.

     - Sunt un firicel de iarbă, fetiţă mică şi plângăcioasă ce eşti! Mi-ai dat o lacrimă atât de sărată, că-mi vine să mă ofilesc.

     - Nu se poate, iarba nu vorbeşte! şopti Ioana.

   - Ba s-o crezi tu! Şi de ce plângi supărăcioasă mică? întrebă firicelul.        
     Atunci Ioana începu să-i  povestească firului de iarbă întâmplarea sa tristă, iar la sfârşit adăugă:

     - Nu pot să trăiesc fără vise! Viaţa oamenilor e aşa de tristă fără ele. Dar dacă am promis, mă voi ţine de cuvânt! spuse hotărâtă fetiţa.

     - Fetiţă mică şi prostuţă ce eşti, deşi sunt numai de-o şchioapă, sunt mult mai înţelept ca tine, adăugă firicelul de iarbă. Ia aminte! Am ascultat povestea ta, dar păsările nu au nevoie de visele tale ca să trăiască. Tu le-ai stricat cuibul şi ţi-ai recunoscut greşeala şi ăsta e un lucru bun. Păstrează visul tău de-a le ajuta atunci când vei fi mare şi du-l la bun sfârşit. Dacă tu vei renunţa la el, vei deveni o fetiţă posomorâtă şi atunci nu vei fi de folos nimănui! Ele îţi mulţumesc pentru ajutor şi-ţi înapoiază toate visele. Întoarce-te acasă şi nu mai fi tristă! Încearcă să râzi ca mai înainte!

     Ioana ridică ochii din pământ. Vocea dispăruse! Doar vântul adia. Din cuibul de carton îşi luară zborul, pe rând, cele trei păsări, ciripind vesele. Ioana le privi mirată. Puiul era măricel de-acum şi-ncerca să zboare. Fetiţa zâmbi bucuroasă. Puiul o atinse în treacăt cu aripa. Aripa lui parcă fusese vrajită. Scutură bucurii peste chipul fetiţei.

     Ioana începu să alerge şi să cânte. Vocea ei caldă şi limpede umplu poiana. Ea ştia că în fiecare primăvară vor veni alte păsări care-şi vor face cuib. Iar visul ei cel mai preţios era să rămână prietenă cu toate vieţuitoarele pădurii.

     Fetiţa plecă spre casă mai fericită ca niciodată. Călca cu grijă firele de iarbă ce-i gâdilau tălpile. Doar de la un firicel căpătase atâta înţelepciune!

     În vale, bunica o aştepta cu lapte proaspăt şi plăcinte calde. Trebuia să mănânce şi să crească mare. Pădurea o va aştepta în fiecare zi şi ea îi promise că va avea grijă să nu-şi mai rătăcească niciodată visele !

În oraşu-n care plouă

 (Parodie după Acuarelă de Ion Minulescu)

În oraşu-n care plouă de se rupe cerul parcă

Orăşenii ştiu acuma

Că ligheanu-i ca o barcă

Şi-n oraşu-n care plouă, orăşenii sunt ca fraţii

De sub vechile umbrele tot suspină sinistraţii

În oraşu-n care plouă

Au venit ca la un joc,

Guvernanţii.

Pe trotuare,

Cu botine în picioare,

Merg ţinându-se de mână

Udrea şi micuţul Boc.

În oraşu-n care plouă chiar şi timpul stă pe loc.

Un bătrân şi o bătrână

Doi nebuni în pas cu moda,

Au primit pantofi cu toc!

Norul din pleoapă

Frica înnodată ca un nor de pleoapă

argintărie necurăţată din care nu mai mănâncă nimeni

aluatul dospit e inima pe care o auzi ticăind fără încetare

lumea aceasta e un balon de săpun

odă înălţată rochiilor vaporoase

din care furnicile îşi croiesc

cărări pe care umblă ziua în căutarea fericirii

oamenii fac schimb de capete femeile cu bărbaţii babele cu copiii

fiecare vrea ce-i al altuia

se vor plictisi într-o zi când nimeni nu-i va mai recunoaşte

trag clopotele

pământul tuşeşte supărat

pe bătăturile paşilor făcuţi inutil

tu cu mine în braţe călătorim pe un singur bilet

fără să ştim că noaptea

ne lipeşte mărgele pe ochi

Povestea tranşeelor misterioase

(parodie după Nunta Zamfirei de George Coşbuc)

Premiul al II lea, Podul minciunilor, Sibiu, 2010

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Zamfir de ofticat
Un altul, pe-astă lume nu-i,
Şi-avea o soaţă, - soaţa lui -
În faţa trenului s-o pui
Că nu-i păcat!


Şi dac-a fost bătută des,
Desigur, voi aţi înţeles,
Că dintr-al dinţilor şirag,
Vreo patru i-au rămas pe prag
Şi pân’ la urmă tot cel drag
Mi i-a cules.


El, cel mai drag, ca un bujor,
Ajuns plutonier major,
Cu gânduri bune, gospodar,
A-ntârziat la un pahar,
Şi soaţa l-a croit c-un par,
Cam repejor.


Dar au venit iar vremuri noi,
Zamfir plecat-a la război
Şi a trecut de-atunci un an,
El luptă în Afghanistan,
Iar dânsa umblă c-un golan
Sau chiar cu doi.


N-ar fi ştiut Zamfir pe veci
Ce party-a fost la el în beci,
Dar gemeni negri, cu păr creţ?
A altoit-o c-un hârleţ
Şi-apoi a-nchis-o în coteţ,
Cu gesturi reci.



Şi-a zis Zamfir: să fiu nebun
Şi să devin ghiulea de tun
De n-am să fac din ea model!
Va sta ca puşca în rastel,
Nu va mişca în front defel,
Atât vă spun!


Şi, ca pedeapsă, a jurat
C-o pune-ntruna la săpat,
De câte ori călca pe bec!
El spumega ca un berbec,
Dar nu era deloc zevzec,
Doar ofticat.


Şi-a dus-o colo, peste deal,
El bea o ţuică, sus, pe mal,
Cronometrând-o liniştit!
Odată dânşii s-au iubit,
Dar şarpele i-a ispitit
În aşa hal!


Săpa tranşeu după tranşeu,
El sta de pază ca un zmeu,
Şi nimeni n-a ştiut vreodat’
Pe dealuri, cine a săpat,
Şi oamenii au invocat
Vreun OZN-eu!

Fetiţa care stătea încruntată

A fost odată într-un oraş mare o fetiţă de vreo şapte anişori, care locuia împreună cu părinţii săi într-un apartament de la parterul unui bloc. Fetiţa, ca toate fetiţele, adunase în camera ei o armată întreagă de păpuşi blonde, brunete, roşcate, cu părul lung sau scurt, îmbrăcate cu rochiţe frumoase. Unora le croise chiar ea hăinuţele după ce primise de la bunica ei, bucăţele mici de mătase colorată. Le îmbrăca frumos, ca pentru bal, şi le alinia într-o ordine desăvârşită, apoi le abandona acolo, zile în şir.

Părinţii lucrau de dimineaţă până seara, iar fetiţa mergea la grădiniţă. Rămânea cu mama acasă doar atunci când era bolnavă. Şi fetiţa noastră, pe care o chema Katia, se juca în camera ei, la calculator sau se uita la desene animate, ori stătea de vorbă cu păpuşile.

De la balcon putea să vadă soarele şi vrăbiuţele care veneau să ciugulească firmituri de pâine. Le urmărea bucuroasă, ştiind că au ce să mănânce. Soarele răsărea şi îi inunda camera de lumină. Lumina lui îi umplea ochii de o bucurie caldă şi neasemuită. Şi fetiţa zâmbea fericită.

Odată însă, Katia văzu de la geamul ei mulţi oameni care stăteau de vorbă în apropiere. În fiecare zi ea privea de la fereastră cum tot felul de maşini, pe care mai târziu a aflat că se cheamă buldozere, excavatoare şi macarale, s-au aşezat pe locul unde era iarbă verde. Pe acolo alerga ea vara, afundându-şi picioarele în iarba mătăsoasă, alături de căţelul vecinilor.

N-a trecut mult şi, din pământul bătătorit, a început să se înalţe un bloc. În fiecare zi se înălţa spre cer, acoperind soarele. Degeaba aştepta în fiecare dimineaţă, lumina aducătoare de bucurie, pentru că soarele stătea pitit după blocul cel nou. Din acea zi, fetiţa deveni încruntată. Şi nu mai vru să zâmbească în nici un chip. Nu o mai făceau să râdă nici desenele animate, nici jocurile pe calculator, şi nici chiar prietenele ei, păpuşile. Vrăbiuţele veneau la fel, după mâncare, ea le dădea firimituri şi nu putea să zâmbească.

Cine îi furase zâmbetul fetiţei?

S-au străduit să afle şi mama şi tata. Doctorul a ridicat din umeri, neputincios, şi i-a prescris vitamine. Dar nici ele nu au putut s-o facă pe Katia să zâmbească. Stătea încruntată de cum deschidea ochii dimineaţa şi până seara, la culcare, când i se lăsau pleoapele, grele de somn.

Trecură câteva luni şi în blocul din faţă veniră familii noi, împreună cu copiii lor. Dar şantierul se mută alături şi maşinăriile adunate acolo săpară iarăşi pământul, iar în scurt timp începură să ridice alt bloc.

Până toamna târziu se ridicară patru blocuri noi, pe care fetiţa noastră le urmărea de la fereastra camerei sale, cum se înalţă, zi de zi. Şi rămase la fel de tristă.

Iarna veni pe neaşteptate şi zgomotele maşinilor încetară. Zilele erau mai scurte acum şi mai întunecate. În primăvară, blocurile noi erau gata şi alte familii se mutară în ele. Katia rămăsese o fetiţă încruntată şi nimeni nu o mai văzuse zâmbind. Părinţii erau îngrijoraţi şi se gândeau că-n toamnă, fetiţa va trebui să meargă la şcoală. Cum vor mai râde de ea colegii, văzând-o că stă tot timpul încruntată!

Întrebată de ce stă aşa, fetiţa ofta şi ridica din umeri.

De cum se desprimăvără, în fiecare zi de sâmbătă, dimineaţa devreme, la uşa apartamentului, venea bătrâna lăptăreasă care le aducea lapte proaspăt şi gras de la văcuţele ei.

Katiei îi plăcea laptele dar mai ales îi plăcea femeia cu şorţ curat dinainte şi broboadă legată la ceafă care îi vorbea cu căldură în glas. Era ca o bunicuţă din poveste, ce avea vorba dulce ca mierea  şi sufletul plin de bunătate. I se lumina privirea când vedea fetiţa şi o alinta în fel şi chip.

Dar, când dădu cu ochii de Katia şi o văzu încruntată, faţa bătrânei se întristă.

Mama îi povesti repede despre cum nu mai voia să zâmbească fetiţa ei, şi-i dădură lacrimile. Dar bătrâna înţeleaptă zâmbi şi îi pofti să o viziteze la căsuţa ei de lângă pădure.  După ce plecă femeia, o bucurie pătrunse în sufletul mamei, pe furiş.

                                       &

A doua zi, dis-de-dimineaţă, fetiţa împreună cu părinţii ei se urcară în maşină şi părăsiră oraşul. Drumul spre casa bătrânei şerpuia lin, şi fetiţa văzu pomi înfloriţi şi câmpuri verzi, colţuri de pădure ca decupate din poveste. Bătrâna îi întâmpină în poartă cu o lumină în ochi pe care o au numai oamenii buni. Mâncară împreună afară, sub soarele care strălucea luminos pe cer. Pe masă, ea aduse lapte cald şi ouă fierte, alături de pâine proaspătă pe care o copsese în cuptorul din curte.

Fetiţa era tare curioasă şi o însoţea pe bătrână, punându-i tot felul de întrebări. Femeia îi răspundea cu zâmbetul pe buze. Văzu cuptorul mare unde se cocea pâinea, curtea păsărilor unde erau găini, gâşte, raţe şi curcani plini de mărgele roşii, ce aveau coada înfoiată, apoi, de mână cu bătrâna, Katia merse la grajdul animalelor şi văzu vacile şi viţeluşii mici şi zburdalnici. O ajută pe femeie să le scoată din curte şi să le ducă la păscut. Imaşul era plin de iarbă verde, fragedă, şi văcuţele începură să mănânce cu poftă. Pe firele de iarbă străluceau bobiţe de apă, în soare, şi fetiţa află că se cheamă rouă.

Îi plăcea cum zâmbea bătrâna tot timpul şi o întrebă, stânjenită:

-     De ce eşti mereu aşa veselă?

Femeia se apropie de urechea fetiţei şi-i spuse în şoaptă:

-         Am un mare secret! şi apoi plecă la treburile ei.

Katia se jucă prin curte, se plimbă printre rondurile de flori, dar ceva nu îi dădea pace. Care era secretul bătrânei? Trebuia să-l afle!

Când mama şi tata vrură să plece, fetiţa îi rugă mult de tot, să mai rămână un pic. Se gândea că, până la urmă, tot îl va afla. Dar bătrâna nu părea grăbită să-i încredinţeze niciun secret. Avea treabă la bucătăria de vară, unde fierbeau oalele cu mâncare. Într-una, erau sarmale în foi de viţă pe care abia le pusese la fiert. În vatră ardea focul şi lemnele se transformau în cărbuni şi cenuşă, rând pe rând. Bătrâna avea grijă să nu se stingă.

În curtea mare te puteai plimba în voie pe sub vie, printre rondurile de flori, năpădite de albine harnice. Fetiţa alergă liberă încoace şi încolo, şi când nu mai putu răbda se apropie de bătrână şi o rugă din tot sufletul să-i spună şi ei secretul zâmbetului.

Bătrâna înţeleaptă o luă pe fetiţă de mână şi merseră împreună în grădină.

-         Secretul meu e aici! spuse ea.

Fetiţa se uită în jur şi nu înţelese nimic. Era frumoasă grădina, plină de flori, copaci şi verdeaţă dar nu vedea secretul nicăieri. Femeia se aplecă şi-i arătă fetiţei într-un rond de flori, o tufă înaltă de iarbă verde, cu o dungă albă pe mijloc. Rupse un fir şi spuse:

                    -   Asta este Iarba Râsului! Mie mi-a dat-o, pe când eram aşa o fetiţă ca tine, un moş cu barba albă şi m-a rugat să am grijă de ea. De atunci, nu-mi lipseşte din grădină, niciodată! Ea face din mine un om vesel. E de ajuns s-o privesc dimineaţa şi veselia îmi pătrunde în inimă!

Fetiţa se minună şi ochii i se umplură de lumină. Aflase secretul! Şi cât era de simplu şi de la îndemâna oricui!

Şi Katia zâmbi în soarele zilei, prima oară după multe luni.

La masă, bătrâna îi aduse un pahar cu lapte cald, împrejurul căruia înnodase un fir de Iarba Râsului. Fetiţa zâmbi, spre bucuria părinţilor, apoi râsul ei cristalin, ca o cascadă de munte, se auzi în curtea mare.

Femeia o privi cu ochi plini de bunătate şi îi dădu o brazdă de iarbă, cu tot cu rădăcini, pe care putea să o pună în balcon, într-o glastră. Povestea fetiţei încruntate s-a terminat aici. Katia a redevenit copilul vesel şi jucăuş pe care îl ştiau cei dragi.

Iarba Râsului i-a înseninat copilăria! Era de ajuns să o privească dimineaţa şi fetiţa putea să zâmbească, toată ziua, fericită!

Azin şi cămara de dulciuri

Premiul Radio Iaşi la Concursul de Poveşti "Ion Creangă", Iaşi, 2010

 

 

 Azin era un băieţel de 9 ani, căruia îi plăceau dulciurile. Dar asta nu îl făcea cu nimic special. Majoritatea băieţilor ca el adoră să mănânce dulciuri. Şi au mereu, ascuns în ghiozdan, pe lângă caiete şi cărţi, câte un baton de ciocolată, şterpelit sau primit pentru bună purtare.
Azin, însă, iubea dulciurile în mod special. Ca să mă înţelegeţi, când ţinea în mână un baton de ciocolată, îi desfăcea încet ambalajul, cu gesturi precise, de parcă de acest lucru ar fi depins, soarta cuiva. Apoi, asigurându-se că nu îl vede nimeni, îl mirosea încet, şi cu un zâmbet pe faţă, şoptea:
- Vrei şi tu?
Nu ştim dacă punea această întrebare cuiva anume, din moment ce nu era nimeni prin preajmă, sau se întreba chiar pe sine.
Părinţii săi erau cofetari, bunicii, la fel, iar el trebuia să continue tradiţia familiei. Numai că, în afară de faptul că-i plăceau dulciurile, Azin habar nu avea cum ar fi putut el să prepare chiar şi cea mai pricăjită acadea din câte există. Lui îi plăcea să meargă cu bicicleta, să înalţe zmeie de hârtie colorată, mâinile sale iscusite puteau trage cu praştia după vrăbii, prin livada de lângă casă, dar de făcut savarine şi fursecuri nu prea voia să audă.
Cofetăria era pentru el un loc special. Era locul în care se cufunda în vise. Cele mai dulci vise. De cum îi trecea pragul, bunica sa, îl lăsa să-şi aleagă ceva dulce. Avea dreptul doar la un singur lucru. Dar, cât de greu te poţi hotărî, când vezi rafturile ticsite de inimioare de turtă dulce, de susan caramelizat, de ciocolată cu muuult, muuult lapte, de alune glazurate, de mere îmbrăcate în hăinuţe de fondant, de dropsuri cu miere la mijloc, de toate bunătăţile după care îţi lasă gura apă. Ronţăind bucăţica dulce, stătea pe terasa cu fotolii împletite din nuiele, privind norii cum aleargă pe cerul verii. Bunica îl privea mulţumită cum creşte, şi, oricât şi-ar mai fi dorit el suplimente la porţia primită, ea nu se lăsa înduplecată de rugăminţile lui.
- Ai să te transformi în purceluş. Dulciurile pot să-ţi facă rău, dacă întreci măsura!
Azin se lăsa convins, dar de multe ori punea la cale un plan prin care să dea iama, în depozitul cu dulciuri al familiei.
Trecuseră multe zile din vacanţa de vară şi Azin era mereu în căutarea unui lucru nou, care să-i alunge plictiseala. Bunica ţinea mereu cheile de la cămară la brâu, iar el nu intrase niciodată acolo. Curiozitatea îi dădu ghes, şi, într-o zi, când bunica era prinsă cu alte treburi, el şterpeli cheile prinse în inelul violet, de mătase, şi coborî speriat treptele, cu paşi mici şi nesiguri. Aprinse lumina şi rafturile înţesate de dulciuri i se arătară în faţă, în toată splendoarea lor.
Azin rămăsese cu gura căscată, mut de uimire şi bucurie. Napolitanele în staniol verde erau preferatele lui. Aveau un gust răcoros de mentă şi oricine le cumpăra o dată, nu se mai putea sătura de ele. Apoi urmau păpuşile din şerbet. Astea erau preferatele fetiţelor. Toate fetiţele de pe strada sa îşi doreau de ziua lor, păpuşa de şerbet favorită. Bunica sa muncea ore în şir pentru aceste mici minunăţii. Ar fi vrut să guste dintr-una, dar ştia că erau toate comandate şi nu voia să primească o urecheală zdravănă.
În frigorifer stăteau la rând şapte iepuraşi din cremă de ciocolată şi frişcă albă, albă. Azin înghiţi în sec, pofta îi dădu ghes şi odată se aplecă spre un iepuraş şi-l muşcă de ureche.
- Ce aromă plăcută, spuse el cu gura plină şi-i mâncă şi urechea cealaltă.
Poate nu e chiar atât de rău să mă fac cofetar, gândi el, numai că nu mă prea pricep. Dacă aş avea cât de puţină îndemânare. Să amestec cremele, vanilia şi ciocolata. Ar trebui să fiu un mic vrăjitor ca să fac toate acestea. Oare mama, tata, bunicii, cum reuşesc? Le-o fi sortit vreo ursitoare la naştere aceste lucruri, iar pe mine m-a scăpat. Rafturile cu ciocolată îi făceau inima să bată mai repede. Îşi îndesă în buzunare câteva ciocolăţele cu cremă de mure, şi una cu nuci, şi încă una cu stafide. Gata! Ba nu, urmau borcanele cu jeleuri. Atât de vesele şi aromate. Preferatele lui erau steluţele şi ursuleţii de jeleu moale care-ţi alintau cerul gurii cu o aromă după care îţi dădeau lacrimile de poftă.
Azin mai îndesă şi cinci acadele cu gust de struguri în buzunarele doldora, apoi se opri o clipă în faţa ursuleţilor de jeleu. Întinse mâna spre borcanul gigantic şi simţi cum ursuleţi de toate culorile se atingeau de degetele lui. Se jucă preţ de câteva clipe prin borcan şi, când se hotărî să-şi umple pumnii cu bunătăţile visate, simţi cum de degetele sale se strângea ceva. Parcă îl apăsa, sau îl gâdila. Nu ştia exact. Poate fusese vreun şoarece închis în borcan? Nu, sigur nu, chiar el a dat capacul la o parte. Şi apoi, şoareci într-un depozit de dulciuri? Niciodată! Atunci? Azin îşi foi iarăşi mâna prin borcan, până alungă senzaţia aceea stranie, dar nu renunţă la gândul de a-şi umple pumnul cu gustoşii ursuleţi. Respiră adânc şi mai încercă o dată. Îşi simţi degetele prinse ca într-un cleşte. Retrase mâna repede şi văzu că de degetul mare se ţinea ceva mic şi verzui care se chinuia să strige la el. Băiatul crezu că are vedenii. Îşi privi mâna, cu ochii măriţi de frică şi văzu că de ea atârna un omuleţ verzui, ca de jeleu, dar, care era viu.
- Bună, îi spuse omuleţul cu gura până la urechi. Părea că zâmbeşte, dar
semăna mai degrabă a rânjet.
- Tu cine mai eşti? se sperie băieţelul. Semeni cu un marţian. Eşti verde. Şi ce cauţi în borcanul cu ursuleţi? Eşti un duh rău? Ce vrei de la mine?
Omuleţul nu părea să fie prea speriat de tirul întrebărilor şi, după ce se aşeză pe un raft, la înălţimea băiatului, încercă să-i spună.
- Micuţule Azin, deşi sunt atât de mic, sunt cu muuult mai bătrân ca tine. De fapt nu mai ştie nimeni câţi ani am, şi nici nu prea are importanţă. Nu sunt un duh rău, nu, se apără omuleţul. Şi nici marţian. Dar marţieni oare există? glumi omuleţul, în timp ce băiatul îl asculta mut de uimire. Eu te-am aşteptat, ştiam că vei veni, când pofta ta a fost pe măsură, ai ajuns cu mâna în borcanul cu dulciuri. Stau închis acolo de ceva timp şi supuşii mei mă caută cine ştie pe unde.
- Dar cine eşti? Şi cum ai ajuns aici? se bâlbâi băiatul, uitând că timpul trecuse şi bunica poate avea nevoie de chei.
-Sunt Jel, Regele Jeleu, prietenul copiilor. Sub podeaua acestei magazii am deschis o fabrică de dulciuri. Toţi supuşii mei muncesc din zori în seară ca să scoatem cele mai fine dulciuri. Copiii sunt prietenii noştri. Dar am nevoie de ajutorul tău. Doar tu poţi să salvezi regatul meu de la pierzanie.
- Eu? întrebă băiatul, făcând ochii mari. Eu sunt mic, nu cred că pot, se scuză el.
- Ba sigur că poţi. Vezi tu, într-o zi m-am luat la ceartă cu Regele Halviţă, şi cearta a durat zile în şir, iar el a dorit să se răzbune.
- Bine, dar ce motiv de ceartă puteţi avea voi? Şi cine-i regele acesta?
- Acesta este cel mai bun prieten al meu. Sau era, până când a hotărât să se răzbune pe mine şi pe regatul meu.
- Dar ce i-ai făcut? Prietenii buni nu se răzbună…
- Când copiii au început să aibă carii, de la halviţă, l-am rugat să schimbăm reţeta cu una mai sănătoasă. Atunci m-a acuzat că eu provoc cariile copiilor şi a jurat să-mi distrugă regatul.
Omuleţul era trist. Oftă prelung.
- Poate că sunteţi amândoi vinovaţi. Şi unde locuieşte Regele Halviţă?
- Nu, eu nu am fost vinovat, foloseam doar lucruri naturale, dar a venit el cu idei şi toate s-au schimbat. Regele Halviţă locuieşte în regatul său, acolo unde totul e dulce şi gustos. Dar el a vrut să câştige un loc mai bun ca al meu în inima copiilor, şi atunci nu a mai respectat regulile jocului. Furişa în pacheţelele de prânz, bucăţi mari de halviţă, la masa de seară, la fel, şi uneori, chiar sub pernă, înainte de a adormi, copiii se delectau cu preagustoasa halviţă. Era prea mult. Ursuleţii de jeleu ajungeau în mâna copiilor doar când luau note bune şi atunci într-o cantitate rezonabilă. Pentru mine era mai importantă sănătatea copiilor decât orgoliul meu.
- Dar există periuţa de dinţi. Bunica mea oricum nu mă lasă să mănânc multe dulciuri, spuse Azin cu oarecare părere de rău.
- Bunica ta este înţeleaptă. Tu m-ai scos de aici. Acum trebuie să mă ajuţi!.
- De ce să te ajut? De unde ştiu eu că tu eşti cel bun? Dacă mă păcăleşti?
- Am venit aici cu gânduri bune, să completez borcanul cu ursuleţi, dar Regele Halviţă m-a închis în borcan. Este hain. Dar, pe vremuri avea un suflet atât de bun!
Nu trecu mult timp şi pe raftul cu pricina apăru un alt omuleţ, mai mare şi mai burtos, cu fălcile ca două nuci uriaşe. Azin ştiu că acesta e Regele de care vorbea Jel.
- Hei, salutare amice! Ce vânt te aduce pe la noi?
Omuleţul fălcos îi privi cu ciudă şi le spuse:
- Eu sunt măreţul Rege Halviţă, acesta e regatul meu, voi nu aveţi ce căuta pe aici. Voi pune să fiţi închişi în camera frigorifică până vă va dispărea zâmbetul de pe faţă.
- Nu ţi-ar strica să fii mai prietenos cu noi! îi spuse Azin, încercând să-i dea un bobârnac încrezutului rege. Aceasta e cofetăria părinţilor şi bunicilor mei. Dacă nu vrei să fii izgonit definitiv din rafturi, învaţă să te porţi cuviincios!
- Cum îndrăzneşti mucosule? În viaţa ta ai mâncat doar de două ori halviţă, numai la ursuleţii de jeleu îţi stă gândul, şi îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie aşa? Te-nvăţ eu minte!
Şi regele începu să arunce către ei, fire subţiri de zahăr topit care îi lega aproape fedeleş pe cei doi, iar bulgări mari şi lipicioşi da halviţă zburau către ei din toate părţile.
Azin văzu că atacul nu era o glumă şi regele e supărat foc. Se apără cum putu mai bine, pe Omuleţul Jel îl puse în buzunarul de la cămaşă, să nu se piardă cumva în încăierare, şi porni val vârtej către rege.
- Tu nu ştii să pierzi Preamărite, i se adresă el Regelui, încercând să-l intimideze. Mie nu-mi place halviţa, dar pentru asta nu ar trebui să fiu pus la zid. Frumos ar fi să laşi copiii să hotărască ce fel de dulciuri vor şi să le respecţi alegerea. Dar tu vrei să fii rege cu forţa. Nu vei fi niciodată prietenul copiilor! Tu te gândeşti la tine, doar la tine! Şi acesta nu e un lucru bun!
Şi atunci Azin, supărat foc, îl înşfăcă pe Rege şi-l puse în congelator, ca să-i clănţăne dinţii şi să se cuminţească. De pe raftul din stânga, o acadea, roşie la faţă ca o zmeură, începu să lăcrimeze, şi să-l roage să-l ierte pe Regele Halviţă, că nu e chiar aşa de hain, şi poate avea să se cuminţească.
Dar Regele Halviţă se uită urât la acadea, încât aceasta roşi şi mai tare. Atunci interveni o gogoaşă burtoasă, răspândind în jur o aromă vanilată, de sărbătoare:
- Noi trebuie să fim prietenii copiilor şi nu duşmanii lor! Uitaţi-vă la voi! Ce purtare urâtă! Copiii care consumă multe dulciuri se transformă în purceluşi! Asta vreţi? Să aveţi nişte prieteni care guiţă şi sunt dolofani ca godacii? Sau ar trebui să-i ajutaţi să aleagă şi să ştie adevărul? Dulciurile ar trebui să fie desertul de sărbătoare şi nu felul principal la masă. Dar, atât timp cât voi vă veţi purta astfel, copiii vor avea de pierdut.
Azin îl scoase pe rege din congelator şi acesta se ruşină în faţa gogoaşei cu vanilie. Câtă dreptate avea. Ochii îi sticleau îngheţaţi, aşa că nu se vedea că i-au dat lacrimile. Jel spuse atunci:
- Hai să fim iarăşi prieteni! Este destul loc pentru toţi în cofetărie. Şi să-i lăsăm pe copii să aleagă.
Azin îşi aduse aminte că intrase pe furiş în depozit şi se scuză în faţa prietenilor săi:
- Eu ar cam trebui să plec! Bunica sigur mă caută! Dar mă bucur că v-am întâlnit! Şi că cearta voastră a luat sfârşit!
- Azin tu ne-ai împăcat pe toţi iar noi te vom învăţa tainele cofetăriei, spuseră Jel şi Halviţă, într-un glas. Doar trebuie să duci mai departe tradiţia familiei!

Întors din cămara cu dulciuri, băiatul o rugă pe bunică să îl lase în cofetărie câteva zile să vadă şi el cum e să fii cofetar. Bunica se minună de interesul băiatului apărut din senin, şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, atunci când făcea adevărate minuni cu mâinile sale.
Omuleţul Jel stătea cel mai adesea în buzunarul de la piept al lui Azin, ca să audă cum vorbesc copiii despre jeleurile sale. Când erau apreciate, se mândrea foarte tare şi nu uita să-i şoptească sfaturile de care avea nevoie în meseria de cofetar. Când Azin desfăcea un baton de ciocolată nu uita să-l întrebe pe Jel:
- Vrei şi tu?
Ştia că Regele Jeleu se dădea în vânt după ciocolata cu mentă şi îi oferea cu plăcere câte un pătrăţel. Iar Halviţă nu mai îndrăzni să se strecoare în pachetul de prânz al copiilor. Aştepta cuminte să fie ales de pe raft, chiar dacă uneori stătea zile întregi.
Astfel, toţi copiii aveau dantura sănătoasă şi nu s-a transformat, până astăzi, încă nici unul, în purceluş.

Mă-nchid în iarnă

 

 Mă-nchid în iarnă ca într-o hibernare adâncă

descui uşile potopului şi mama

îmi leagănă piatra funerară pe care a crescut romaniţa

desculţă te urmez prin vis

paşii tăi sunt două cornete de îngheţată

pe care le  ţin cuminte în mâini şi nu-ndrăznesc să le gust

secera lunii mă priveşte ca un căţel latră aurore boreale

muşcă sandalele în care am făcut paşi de vals

la braţul tău

din întuneric vin frunze de iederă

ne otrăvesc emoţiile

seara face ordine în dulap

spune lucrurilor pe nume

şi aşteaptă să ne îndoim de jumătăţile de măsură

mă îmbrac în sărutul tău ca într-o piele

care se regenerează în timpul eclipsei

nasturi cusuţi pe inimi amintesc cum plonjăm

în ploile de noiembrie

rămân ca o cicatrice pe zidul vechi

aripi de cărămidă

îmi acoperă sânii

Moldovenii Shaolin

 (Parodie după El-Zorab de George Coşbuc)

La poartă vine un chinez

Cu pas mărunt de huhurez

Sunt dom’le, neam de Shaolin,

Şi tocmai din Shanghai eu vin

La voi ca să lucrez.

Românii-apar cu toţi, buluc,

De-ai crede că-i la balamuc.

Un loc de muncă pentru el?

Nu îl vedeţi că-i mărunţel

Şi chiar un pic năuc?

Dar trei copii de foame-mi mor,

Mai pot eu sta în faţa lor

Fără o mână de orez?

Eu pot de toate să lucrez,

De vreţi, pot chiar să zbor!                                                                          

Şi, ghinion, ca să vedeţi,

Că poate totuşi nu mă vreţi,

Nevasta mea de-atât amar,

Îmi va aduce-n februar’

Alt set de mici tripleţi.

Pe-o sută de dolari lucrezi?

Mărite domn, chiar delirezi?

N-ajung măcar de castraveţi,

Ştii cât mănâncă trei băieţi?

Nici nu apuci să vezi!

Dau două sute şi un bon,

Dar vei avea program beton

Cu moldovenii cot la cot

Lucrezi mai bine, eu socot,

Să nu îmi zici Ion!

Dar, ştiţi, cu mine au plecat,

Şi un vecin mai apucat,

Şi fraţii lui, şi-un văr mai mic,

Muncesc cu spor pe mai nimic,

De mult nu au mâncat.

Şi angajaţi pe rând au fost

Xiao, Lu, şi Li pe post,

Şi Wu şi Liu şi Bang şi Wai,

Pe-acest frumos picior de plai

Făcutu-şi-au un rost!

Xiaopeng şi Xeng şi Wang

Şi alţi mai mici ca el în rang

Veniră toţi, că vrură bani

(De la români, că sunt baştani,)

Scăpaţi ca dintr-un ştreang!

Şi-n pauza de prânz, Zeng Li

A început a-i instrui

Pe Ştefan şi pe Neculai

Şi pe-alţi feciori, întreg alai,

Din ochi cât ai clipi.

La schimb, ai noştri, altruişti,

Îi îmbiau pe karatişti,

Cu mămăligă la ceaun

Şi tochitură, ce dejun,

Din loc să nu te mişti!

Şi-o ţuică mică, la-nceput

Strâmbau din nas şi n-ar fi vrut,

Că nu-i sake, că nu-i de-orez,

Dar chiuiau de beţi , să vezi

Cum se-auzea la Prut!

Şi-aşa, plăieşii lui Ştefan

Se întreceau în Tai-Chi-Chuan

Şi luptători ca de Kung-fu

Moldova-ntreagă nu văzu

Aşa ceva, aman!

La stână-n munţi, turiştii vin

S-audă de vreun Constantin.

Ce-a fost cândva demult, deşi

Acum sunt Lao, Zhang şi Li,

Ciobanii Shaolin!

Pe-acest frumos picior de plai,

Pe-această gură ca de rai,

Un japonez ar mai lipsi

Şi în curând am deveni

Toţi mândri samurai!