Fetiţa fără vise

     La marginea unei păduri, într-un copac bătrân şi scorburos, se aciuase din primăvară, o familie de păsări. Erau gureşe şi neastâmpărate. Şi munceau toată ziulica. La început şi-au făcut un cuib primitor, ferit de ploi şi vânt. În el au apărut două ouă pestriţe pe care au început să le clocească. Şi pasărea-mamă şi pasărea-tată erau tare mulţumite de noua lor viaţă şi umpleau văzduhul cu triluri melodioase.

     Mai înspre vale, unde versantul nu mai era abrupt şi panta părea mai lină, pitită între nuci, se găsea o căsuţă albă, luminoasă şi curată. În acel locşor ce mirosea a busuioc şi levănţică, trăia o bătrânică şi un pisoi jucăuş ce-i era tovarăş drag în ceasurile lungi de iarnă. Animalele pădurii coborau deseori până în apropierea casei, unde bătrâna avea ronduri de flori parfumate. Era atâta linişte şi tihnă în această poiană. De cum se încălzea afară, bătrânei i se umplea casa de larmă. Cei cinci nepoţi îşi vizitau bunica şi toată pădurea era a lor. Iubeau animalele şi copacii, păsările şi fluturii, tot ce era viaţă şi mişca în jurul lor. Aduceau multă veselie în acel colţ de rai.

     Dintre toţi prichindeii, cea mai curioasă era Ioana, o fetiţă de şapte ani, cu codiţe împletite, castanii şi ochii mari, negri. Nu era seară să nu o roage pe bunica ei să-i spună poveşti cu animalele din pădure şi fetiţa curioasă făcea ochii mari de mirare. Cutreiera ceasuri întregi alintând copacii, stând de vorbă cu frunzele, ajutând păsările mici să zboare, urmărind harnicele furnicuţe în drum spre muşuroaiele lor. Era o fetiţă curajoasă şi înţelegătoare. Visa că, atunci când va creşte mare, va învăţa din cărţile groase de la şcoală cum să ajute mai bine natura, cum să înţeleagă păsările şi veveriţele din pădure, care, ca şi ea, curioase, o pândeau din coroana bogată a copacilor. Ioana visa cu ochii deschişi şi cânta toata ziua. Era atât de fericită în pădurea bunicii!

     De doua zile descoperise cuibul celor două păsări care-şi cloceau ouăle în linişte. Le vizita de mai multe ori pe zi şi vorbea cu ele, în speranţa că o vor înţelege. Ioana aştepta nerăbdătoare ca micii puişori să iasă din ouă.

     Curiozitatea nu-i dădu pace într-o zi şi încercă să vadă căsuţa păsărelelor şi pe dinăuntru. Nu mică i-a fost supărarea atunci când cuibul, făcut cu atâta grijă şi trudă, s-a dezlipit de creangă şi a căzut, iar unul din cele două ouă s-a spart. Fetiţa a fost cuprinsă de spaimă şi deznădejde. Făcuse un lucru rău. A dat fuga spre casa bunicii, a căutat disperată prin jucării, a ales câteva lucruri şi a alergat cu ele în pădure.

     În grabă, dintr-o cutie de carton, sfoară şi smocul de paie din vechiul cuib, a făcut la iuţeală o căsuţă nouă pentru familia de păsări. Spera din tot sufletul că va reuşi. Aranjă oul în cuib şi aşteptă cu sufletul la gură. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Dintr-un ghemotoc de hârtie făcu un cocoloş pe care îl puse în cuib lângă oul cel bun.

     Îi amintise bunica odată, în poveştile ei, ce păcat mare era să distrugi cuiburile păsărilor. Nu uitase bunica să-i spună că ele se răzbunau uneori, dând foc la casele celor vinovaţi.

Ioana privi dinspre pădure şi văzu în vale căsuţa frumoasă ca o pată de lumină în verdele crud al copacilor. Şi i se sfâşie inima la gândul că bunica ei va rămâne fără casă.

     - Sunt vinovată, numai eu sunt vinovată! repeta fetiţa îngrozită,

tremurând lângă copacul scorburos.

     Păsările s-au întors, au zburat pe deasupra cuibului nou, s-au oprit pentru o clipă, au aruncat oul de hârtie şi iaraşi au început să zboare, scoţând nişte triluri atât de triste.

     - Dragi păsărele, şopti Ioana înlăcrimată, n-o pedepsiţi pe bunica

mea, eu sunt vinovată, vă dau tot ce vreţi voi, dar să nu-i ardeţi casa! Îmi pare atât de rău... V-am adus mărgelele mele albastre, plângea fetiţa, şi carneţelul auriu pentru puişorul vostru...

     Dar păsările ţipau speriate, părând că n-o aud pe Ioana.

     -Nu ştiu ce să vă dau..., vă dau toate visele mele...

     Vocea fetiţei era gravă. Toţi copacii pădurii păreau că o ascultă. După un timp, păsările s-au liniştit din zborul lor şi s-au aşezat la clocit. Ioana a oftat mulţumită, dar ceva îi apăsa din greu sufletul. Nu vorbi cu nimeni mai multe zile în şir. Mergea în pădure dis-de-dimineaţă aşteptând ca puişorul să iasă din ou. N-a durat mult până s-a întâmplat asta. A fost o zi fericită pentru fetiţă.

     A ţopăit în jurul copacului în ziua când puiul a încercat să zboare. Salvase casa bunicii! Nu va mai distruge niciodată un cuib de pasăre! A scăpat! A scăpat! Fetiţa se învârtea bucuroasă, dar dintr-o dată îşi aminti… Le promisese păsărilor că le va da toate visele ei... Ce greu era acum. Salvase căsuţa bunicii, dar ea va rămâne atât de tristă, va fi fetiţa fără vise, copiii o vor ocoli, ea n-o să mai cânte, nu o să mai râdă şi poate că nu o să mai fie fericită niciodată. O lacrimă se prelinse pe obrăjorul ei şi căzu pe un fir de iarbă. Dintr-odată, o voce spuse:

     - Vai, ce sărata-i ploaia asta !

     - Cine-a vorbit ? întrebă fetiţa speriată.

     - Sunt un firicel de iarbă, fetiţă mică şi plângăcioasă ce eşti! Mi-ai dat o lacrimă atât de sărată, că-mi vine să mă ofilesc.

     - Nu se poate, iarba nu vorbeşte! şopti Ioana.

   - Ba s-o crezi tu! Şi de ce plângi supărăcioasă mică? întrebă firicelul.        
     Atunci Ioana începu să-i  povestească firului de iarbă întâmplarea sa tristă, iar la sfârşit adăugă:

     - Nu pot să trăiesc fără vise! Viaţa oamenilor e aşa de tristă fără ele. Dar dacă am promis, mă voi ţine de cuvânt! spuse hotărâtă fetiţa.

     - Fetiţă mică şi prostuţă ce eşti, deşi sunt numai de-o şchioapă, sunt mult mai înţelept ca tine, adăugă firicelul de iarbă. Ia aminte! Am ascultat povestea ta, dar păsările nu au nevoie de visele tale ca să trăiască. Tu le-ai stricat cuibul şi ţi-ai recunoscut greşeala şi ăsta e un lucru bun. Păstrează visul tău de-a le ajuta atunci când vei fi mare şi du-l la bun sfârşit. Dacă tu vei renunţa la el, vei deveni o fetiţă posomorâtă şi atunci nu vei fi de folos nimănui! Ele îţi mulţumesc pentru ajutor şi-ţi înapoiază toate visele. Întoarce-te acasă şi nu mai fi tristă! Încearcă să râzi ca mai înainte!

     Ioana ridică ochii din pământ. Vocea dispăruse! Doar vântul adia. Din cuibul de carton îşi luară zborul, pe rând, cele trei păsări, ciripind vesele. Ioana le privi mirată. Puiul era măricel de-acum şi-ncerca să zboare. Fetiţa zâmbi bucuroasă. Puiul o atinse în treacăt cu aripa. Aripa lui parcă fusese vrajită. Scutură bucurii peste chipul fetiţei.

     Ioana începu să alerge şi să cânte. Vocea ei caldă şi limpede umplu poiana. Ea ştia că în fiecare primăvară vor veni alte păsări care-şi vor face cuib. Iar visul ei cel mai preţios era să rămână prietenă cu toate vieţuitoarele pădurii.

     Fetiţa plecă spre casă mai fericită ca niciodată. Călca cu grijă firele de iarbă ce-i gâdilau tălpile. Doar de la un firicel căpătase atâta înţelepciune!

     În vale, bunica o aştepta cu lapte proaspăt şi plăcinte calde. Trebuia să mănânce şi să crească mare. Pădurea o va aştepta în fiecare zi şi ea îi promise că va avea grijă să nu-şi mai rătăcească niciodată visele !