Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)

marți, 12 iulie 2011

Fetiţa care stătea încruntată

A fost odată într-un oraş mare o fetiţă de vreo şapte anişori, care locuia împreună cu părinţii săi într-un apartament de la parterul unui bloc. Fetiţa, ca toate fetiţele, adunase în camera ei o armată întreagă de păpuşi blonde, brunete, roşcate, cu părul lung sau scurt, îmbrăcate cu rochiţe frumoase. Unora le croise chiar ea hăinuţele după ce primise de la bunica ei, bucăţele mici de mătase colorată. Le îmbrăca frumos, ca pentru bal, şi le alinia într-o ordine desăvârşită, apoi le abandona acolo, zile în şir.
Părinţii lucrau de dimineaţă până seara, iar fetiţa mergea la grădiniţă. Rămânea cu mama acasă doar atunci când era bolnavă. Şi fetiţa noastră, pe care o chema Katia, se juca în camera ei, la calculator sau se uita la desene animate, ori stătea de vorbă cu păpuşile.
De la balcon putea să vadă soarele şi vrăbiuţele care veneau să ciugulească firmituri de pâine. Le urmărea bucuroasă, ştiind că au ce să mănânce. Soarele răsărea şi îi inunda camera de lumină. Lumina lui îi umplea ochii de o bucurie caldă şi neasemuită. Şi fetiţa zâmbea fericită.
Odată însă, Katia văzu de la geamul ei mulţi oameni care stăteau de vorbă în apropiere. În fiecare zi ea privea de la fereastră cum tot felul de maşini, pe care mai târziu a aflat că se cheamă buldozere, excavatoare şi macarale, s-au aşezat pe locul unde era iarbă verde. Pe acolo alerga ea vara, afundându-şi picioarele în iarba mătăsoasă, alături de căţelul vecinilor.
N-a trecut mult şi, din pământul bătătorit, a început să se înalţe un bloc. În fiecare zi se înălţa spre cer, acoperind soarele. Degeaba aştepta în fiecare dimineaţă, lumina aducătoare de bucurie, pentru că soarele stătea pitit după blocul cel nou. Din acea zi, fetiţa deveni încruntată. Şi nu mai vru să zâmbească în nici un chip. Nu o mai făceau să râdă nici desenele animate, nici jocurile pe calculator, şi nici chiar prietenele ei, păpuşile. Vrăbiuţele veneau la fel, după mâncare, ea le dădea firimituri şi nu putea să zâmbească.
Cine îi furase zâmbetul fetiţei?
S-au străduit să afle şi mama şi tata. Doctorul a ridicat din umeri, neputincios, şi i-a prescris vitamine. Dar nici ele nu au putut s-o facă pe Katia să zâmbească. Stătea încruntată de cum deschidea ochii dimineaţa şi până seara, la culcare, când i se lăsau pleoapele, grele de somn.
Trecură câteva luni şi în blocul din faţă veniră familii noi, împreună cu copiii lor. Dar şantierul se mută alături şi maşinăriile adunate acolo săpară iarăşi pământul, iar în scurt timp începură să ridice alt bloc.
Până toamna târziu se ridicară patru blocuri noi, pe care fetiţa noastră le urmărea de la fereastra camerei sale, cum se înalţă, zi de zi. Şi rămase la fel de tristă.
Iarna veni pe neaşteptate şi zgomotele maşinilor încetară. Zilele erau mai scurte acum şi mai întunecate. În primăvară, blocurile noi erau gata şi alte familii se mutară în ele. Katia rămăsese o fetiţă încruntată şi nimeni nu o mai văzuse zâmbind. Părinţii erau îngrijoraţi şi se gândeau că-n toamnă, fetiţa va trebui să meargă la şcoală. Cum vor mai râde de ea colegii, văzând-o că stă tot timpul încruntată!
Întrebată de ce stă aşa, fetiţa ofta şi ridica din umeri.
De cum se desprimăvără, în fiecare zi de sâmbătă, dimineaţa devreme, la uşa apartamentului, venea bătrâna lăptăreasă care le aducea lapte proaspăt şi gras de la văcuţele ei.
Katiei îi plăcea laptele dar mai ales îi plăcea femeia cu şorţ curat dinainte şi broboadă legată la ceafă care îi vorbea cu căldură în glas. Era ca o bunicuţă din poveste, ce avea vorba dulce ca mierea  şi sufletul plin de bunătate. I se lumina privirea când vedea fetiţa şi o alinta în fel şi chip.
Dar, când dădu cu ochii de Katia şi o văzu încruntată, faţa bătrânei se întristă.
Mama îi povesti repede despre cum nu mai voia să zâmbească fetiţa ei, şi-i dădură lacrimile. Dar bătrâna înţeleaptă zâmbi şi îi pofti să o viziteze la căsuţa ei de lângă pădure.  După ce plecă femeia, o bucurie pătrunse în sufletul mamei, pe furiş.

                                       &

A doua zi, dis-de-dimineaţă, fetiţa împreună cu părinţii ei se urcară în maşină şi părăsiră oraşul. Drumul spre casa bătrânei şerpuia lin, şi fetiţa văzu pomi înfloriţi şi câmpuri verzi, colţuri de pădure ca decupate din poveste. Bătrâna îi întâmpină în poartă cu o lumină în ochi pe care o au numai oamenii buni. Mâncară împreună afară, sub soarele care strălucea luminos pe cer. Pe masă, ea aduse lapte cald şi ouă fierte, alături de pâine proaspătă pe care o copsese în cuptorul din curte.
Fetiţa era tare curioasă şi o însoţea pe bătrână, punându-i tot felul de întrebări. Femeia îi răspundea cu zâmbetul pe buze. Văzu cuptorul mare unde se cocea pâinea, curtea păsărilor unde erau găini, gâşte, raţe şi curcani plini de mărgele roşii, ce aveau coada înfoiată, apoi, de mână cu bătrâna, Katia merse la grajdul animalelor şi văzu vacile şi viţeluşii mici şi zburdalnici. O ajută pe femeie să le scoată din curte şi să le ducă la păscut. Imaşul era plin de iarbă verde, fragedă, şi văcuţele începură să mănânce cu poftă. Pe firele de iarbă străluceau bobiţe de apă, în soare, şi fetiţa află că se cheamă rouă.
Îi plăcea cum zâmbea bătrâna tot timpul şi o întrebă, stânjenită:
-     De ce eşti mereu aşa veselă?
Femeia se apropie de urechea fetiţei şi-i spuse în şoaptă:
-         Am un mare secret! şi apoi plecă la treburile ei.
Katia se jucă prin curte, se plimbă printre rondurile de flori, dar ceva nu îi dădea pace. Care era secretul bătrânei? Trebuia să-l afle!
Când mama şi tata vrură să plece, fetiţa îi rugă mult de tot, să mai rămână un pic. Se gândea că, până la urmă, tot îl va afla. Dar bătrâna nu părea grăbită să-i încredinţeze niciun secret. Avea treabă la bucătăria de vară, unde fierbeau oalele cu mâncare. Într-una, erau sarmale în foi de viţă pe care abia le pusese la fiert. În vatră ardea focul şi lemnele se transformau în cărbuni şi cenuşă, rând pe rând. Bătrâna avea grijă să nu se stingă.
În curtea mare te puteai plimba în voie pe sub vie, printre rondurile de flori, năpădite de albine harnice. Fetiţa alergă liberă încoace şi încolo, şi când nu mai putu răbda se apropie de bătrână şi o rugă din tot sufletul să-i spună şi ei secretul zâmbetului.
Bătrâna înţeleaptă o luă pe fetiţă de mână şi merseră împreună în grădină.
-         Secretul meu e aici! spuse ea.
Fetiţa se uită în jur şi nu înţelese nimic. Era frumoasă grădina, plină de flori, copaci şi verdeaţă dar nu vedea secretul nicăieri. Femeia se aplecă şi-i arătă fetiţei într-un rond de flori, o tufă înaltă de iarbă verde, cu o dungă albă pe mijloc. Rupse un fir şi spuse:
                    -   Asta este Iarba Râsului! Mie mi-a dat-o, pe când eram aşa o fetiţă ca tine, un moş cu barba albă şi m-a rugat să am grijă de ea. De atunci, nu-mi lipseşte din grădină, niciodată! Ea face din mine un om vesel. E de ajuns s-o privesc dimineaţa şi veselia îmi pătrunde în inimă!
Fetiţa se minună şi ochii i se umplură de lumină. Aflase secretul! Şi cât era de simplu şi de la îndemâna oricui!
Şi Katia zâmbi în soarele zilei, prima oară după multe luni.
La masă, bătrâna îi aduse un pahar cu lapte cald, împrejurul căruia înnodase un fir de Iarba Râsului. Fetiţa zâmbi, spre bucuria părinţilor, apoi râsul ei cristalin, ca o cascadă de munte, se auzi în curtea mare.
Femeia o privi cu ochi plini de bunătate şi îi dădu o brazdă de iarbă, cu tot cu rădăcini, pe care putea să o pună în balcon, într-o glastră. Povestea fetiţei încruntate s-a terminat aici. Katia a redevenit copilul vesel şi jucăuş pe care îl ştiau cei dragi.
Iarba Râsului i-a înseninat copilăria! Era de ajuns să o privească dimineaţa şi fetiţa putea să zâmbească, toată ziua, fericită!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu