Violeta SAVU - Frumuseți fãrã seamãn în Femei de mãtase

Mai ieri vorbeam despre râvna Tincuței Horonceanu-Bernevic în cele ale scrisului și promiteam că vom reveni cu impresii despre noul său volum de poezii, Femei de mãtase (București, Ed. Bifrost, 2025). Data trecutã am vorbit despre spiritualitatea prezentă în creația acestei scriitoare. „Când vezi o fată ori o femeie frumoasă, ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești – adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu, Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă, Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni, dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu / Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane, caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale, dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct sau indirect – reflecții despre a fi, a trăi, a face. Trecem în revistă câteva portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne permite. Nina reprezintă maturizarea femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul. Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică & patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana, Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni numele / e femeia lui Mereșan și atât / o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de lumină”. Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana (simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta, care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul terminus al maturizării. În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita, autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil. Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând fără menajamente autoironia. Tulburătoare sunt însă câteva texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”. Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere, nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut, este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori / scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”. Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt (1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...] Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând totodată întărire duhovnicească. (articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025)