Țara mea - 1 Decembrie - Ziua Națională a României

 

Imn acatist pentru Sfânta Cuvioasă Parascheva

 

De când erai copilă, Preasfântă Cuvioasă,

Ai dus o viață dreaptă în părinteasca-ți casă.

Tu, vrednică mlădiță din neamul credincios,

Simțeai ca pe-o mireasmă chemarea lui Hristos

 

Și dorul tău din suflet creștea prin rugăciune,

Prin postul plin de râvnă și multe fapte bune.

Părinții tăi, în inimi, lumin-aveau mereu

Și au sădit în tine credința-n Dumnezeu!

 

Văzând în jur săracii că n-au de îmbrăcat

Ai strâns din casă haine, pe toți i-ai bucurat!

Tu ai uitat de tine în inima ta mare

Și ai rămas senină când ai primit mustrare.

 

Născută-n Epivata, la Marea Marmara,

Ai moștenit avere, dar viața fără ea,

Tu ai ales, Preasfântă, să ți-o petreci atunci

Și să asculți cuminte de Sfintele Porunci!

 

Și-ai împărțit la oameni întreaga ta avere,

Și-n sufletul tău, astfel, ai căpătat putere

Ce-a fost mereu făclie, dumnezeiescul glas,

Căci în pustia mare și-adâncă te-ai retras.

 

Iar truda ta da roade. Și nevoința ta

Au dus-o în cer îngeri spre a te lăuda,

Căci sufletul tău mare, mărgăritar sfios,

L-ai închinat din vremea prunciei, lui Hristos!

 

Și către cei ce-așteaptă degrabă ajutor,

Răniți, bătrâni și singuri, uitații din popor

Tu te apleci cu milă și-i sprijini ne-ncetat,

Și-i aperi cu tărie, tu, crin înrourat!

 

Și văduvele-n tine, nădejde și scăpare

Găsesc Preacuvioasă, și cinste, și-ndreptare!

Iar asupriții sorții primesc acum povață

Să-și ducă-ntru credință nădejdea lor de viață.

 

Tu, Sfântă Parascheva, de suflet ziditoare

Plăcută lui Hristos și mult folositoare!

Te bucură de slava lui Dumnezeu preasfânt

Și de curata viață ce-ai dus-o pe pământ!

 

Preacuvioasă maică ne ocrotește iară

Și grijă ai de oameni și de întreaga țară,

Creștinii te slăvesc în dreapta lor credință,

Și slavă îți aduc, și cânt de biruință!

 

Minunile făcute de tine pe pământ

Ne scot din întuneric, ne duc în Raiul sfânt.

Cu harul tău de-a pururi alături fii de noi!

Fii pavăză în toate, ne scapă de nevoi!

 

În mijlocul mulțimii, făclie de credință,

Dă-mi mie sănătate, să scap de neputință!

Mă luminează-n toate, fii raza mea de soare,

Tu, maică Parascheva, cea mult folositoare!

 

Șoriceii Carolinei

 

 

Cafea cu șoricei!     🐁💓Când manuscrisele prind viață, viața e bucurie!
A fost mai întâi un gând, apoi s-a așternut pe hârtie. În liniștea unui sertar s-a plămădit o lume în care vă invit să pășiți cu bucurie, alături de micuța Carolina și de prietenii ei!
Întru relaxare, liniște și binevenită tihnă!
Tincuța HORONCEANU-BERNEVIC, Șoriceii Carolinei (ilustrații color și coperta de Laura POANTĂ), 58 pag. A5, 20 lei, Colecția GAVROCHE, coordonată de Ana PETEAN.

https://edituralimes.ro/produs/soriceii-carolinei/

 

 „Iată o carte pentru copii scrisă cu risipă de gingășie, tandrețe și fantezie, presărată cu imagini cuceritoare prin frumusețea desenului și delicatețea culorilor” - Mircea Petean, editor

 

🐁

🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁🐁

 

 

 

 

 

 

 

Imn acatist pentru Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

Te roagă pentru noi, Preasfântă Cuvioasă,

Născută-n Vânători, într-o cinstită casă,

Părinților să fii de mare ajutor

Să mângâi Teodora, tu, bătrânețea lor!

 

Chiar tatăl, Ștefan Joldea, ce arme-a făurit,

Și-a pus nădejdea-n tine, odor neprețuit,

În Neamț, sus la Cetate, armaș vestit a fost,

Un dregător de seamă, cu stare și cu rost!

 

Când sora ta mai mică la Domnul a plecat

Părinții tăi în tine speranța și-au păstrat.

Dar tu ai vrut să-i fii mireasă lui Iisus

Spre mănăstire gândul curat mereu te-a dus!

 

În inima ta sfântă un dor de rugăciune

Vibra ca o lumină, ardea ca un cărbune.

Dar ți-au găsit părinții în Ismail bărbat

Și după legea sfântă, cu el te-au cununat!

 

Trecând o vreme-alături de omul credincios

Ardea în voi aceiași chemare-ntru Hristos.

Iar când părinții voștri din viață au plecat

Ați hotărât că-n Domnul e calea de urmat!  

 

V-ați despărțit cu pace și cu folos de lume

Spre timp de ascultare, de post, și rugăciune. 

La Vărzărești novice întâi tu ai intrat

Apoi și el chemarea de rugă și-a urmat!

 

Dar hoardele barbare trecând cu foc prin țară

Au pustiit biserici și locuri sfinte iară, 

Refugiată-n Munții Buzăului ai stat

Și-ai depășit primejdii, și-n lacrimi te-ai rugat.

 

Apoi înspre Moldova chiar Domnul te-a trimis

Când Schitul Sihăstriei ți-a apărut în vis

Cu binecuvântare de-a merge în pustie,

În peșteră la Sihla, ai stat cu bucurie.

 

În multă nevoință, în rugăciuni de foc,

Îți petreceai tu timpul și păsările-n cioc

Firimituri de pâine îți aduceau în zbor!

Văzându-le, monahii au mers în urma lor

 

Și au zărit lumina din ruga ta aprinsă,

Tu le-ai cerut o haină, apoi, de har cuprinsă,

Luând Sfintele Taine la cer tu ai plecat 

Și muntele-n mireasmă preasfântă s-a-mbrăcat!

 

Și fost-ai îngropată în peștera în care

Ai stat în rugăciune și-n dreaptă ascultare.

Acum de multe veacuri stau moaștele-ți cinstite 

În lavra din Pecerska, la Kiev sunt preamărite!

 

Preasfântă Teodora, odor duhovnicesc,

Mlădița bucuriei din neamul românesc,

Prin viața ta sporită în rugăciuni de foc,

În cetele de sfinți tu ai acum un loc!

Imn acatist pentru Sfânta Mare Muceniță Ecaterina

Născută din neam bun, bogată și frumoasă,

Tu nu ai vrut s-ajungi o mare-mpărăteasă.

Cea înțeleaptă-n vorbe, cea înțeleaptă-n gând,

Ai refuzat mărirea de pe acest pământ.

Desprins-ai din cărți multe înțelepciune rară

Tu, fiică de-mpărat, cea mai de preț comoară,

Mulți tineri te-au cerut pe tine de soție

Dar tu ai vrut c-alesul să aibă bogăție,

Să fie din neam bun, și om frumos la fire,

Și cărturar de seamă să fie al tău mire.

Iar mama ta o bună creștină te-a luat

Și-a mers la un duhovnic să ceară-n taină, sfat.

Părintele-auzind frumoasele cuvinte

Un gând plin de lumină i-a fost trimis în minte

Și plin de bucurie, el ți-a vorbit firesc

De Fiul Preacuratei, de Mirele Ceresc.

El mai presus de toți e-n frumusețe, iată,

E plin de bogăție și-n Ceruri are Tată,

Și-înțelepciunea-I vie o revarsă peste fire

Cuvântul Său e drumul cel drept spre mântuire.

Primind icoana sfântă a Maicii lui Iisus,

Ai mers iar în cetate și te-ai rugat nespus

Ca El să ți se-arate, să-L vezi la chip frumos,

Dar Maica Preacurată a zis, privind în jos:

Privește Fiul Meu, fecioara Te așteaptă,

E plină de virtuți, cuminte, înțeleaptă!

Mirată de vedenii, de visu-adevărat,

Tu la duhovnic iată, ai mers, te-ai botezat,

Cu haină înnoită de Duhul Sfânt, acasă,

Tu te-ai rugat cu lacrimi ca să Îi fii mireasă,

Și noaptea-n vis pe deget, chiar mirele Iisus

Legându-te pe viață, frumos inel ți-a pus!

Și însuși împăratul, pe tine de soție

Te-a vrut, făgăduindu-ți a lui împărăție.

I-ai spus că ești promisă chiar Mirelui Ceresc

Și porți acum pe deget, inel dumnezeiesc.

Iar el să fii bătută, a pus, cu gândul rău

Să-ți lepezi tu credința în Unul Dumnezeu

Și zeilor mărire să dai. Ne-nduplecat,

Chiar viața ta ți-a luat-o păgânul împărat!

Tu te-ai rugat la Domnul în marea ta credință,

Să-ți dea putere ție, preasfântă muceniță,

Ecaterina, fiică de împărat, aleasă

A domnului Iisus, în cer să-i fii mireasă,

Tu, ce-ai ales cărarea Împărăției Sfinte

A Domnului din ceruri și-al tuturor părinte.

Cu bucurie astăzi poporul credincios

Ți se închină ție, spre slava lui Hristos!

Tu vorbești despre mine, eu vorbesc despre ea

Întâlnire cu poezia sau cum să ne locuim inimile

de Carmen Mihalache 

(Deșteptarea, 4 decembrie 2017)

La ceas târziu de seară, doar cu o zi înainte de venirea iernii, am fost invitați în spațiul neconvențional, boem, al Galeriei Velea, la un performance de poezie și desen. Care ne-a încălzit pe dinăuntru, ne-a transmis emoție, frisonul frumuseții, al iubirii în stare să ne ferească de răceala iernii ce tocmai a sosit.
Ne-a vorbit despre inimi locuite de dragoste sau golite de ea, strigând mereu după ea…Trei femei, poete și prietene, Violeta Savu, Tincuța Horonceanu Bernevic, Mioara Bălan, au țesut din versuri un incandescent dialog despre fuga de frigul, de înghețul sentimentelor, teama de necomunicare, dramatice absențe, dar și despre luminoase prezențe.
 
Când aproape șoptit, interiorizat, ca o incantație, cu infinită tandrețe, cu nostalgie, când pătimaș, cu furie, cu refuz, cu revoltă. Tu vorbești despre mine, eu vorbesc despre ea (un titlu parcă din filmografia lui Almodovar) s-a intitulat performance-ul imaginat de cele trei doamne, care l-au avut alături pe artistul plastic Ion Mihalache (de pe simeze ne împresoară, provocator, diferite ipostaze ale feminității, surprinse de pictor), poezia și desenul întâlnindu-se pentru a căuta, a desluși sensuri împreună. Sau, dimpotrivă, pentru a le învălui în mister.
Știți, pentru a nu strivi corola de minuni a lumii. Vio, Tincuța și Mir s-au dovedit a fi și bune actrițe, au avut naturalețe, grație, rostindu-și expresiv versurile. Violeta, care este îndrăgostită de teatru, scriind, mai nou, și lucrări dramatice, și-a asumat regia acestui performance, punându-și la bătaie imaginația și simțul ludic. Și ne-a convins să ne lăsăm topiți în calda, aproape intima atmosferă creată de acest work in progress, care conține promisiunea unei continuări.
șteptăm cu multă curiozitate și alte asemenea incursiuni în lumea artelor, a fertilelor corespondențe dintre ele. Pentru că ne bucură orice întâlnire cu delicata făptură a poeziei, care oprește parcă în loc, chiar dacă doar pentru câteva clipe, lumea asta nebună, ce se învârte aiurea pe lângă noi. Nu e ușor să creezi această senzație, dar actorii performance-ului la care am fost martori au reușit, pentru că, mai presus de orice, ei sunt legați de o frumoasă prietenie artistică.

Tu vorbești despre mine, eu vorbesc despre ea! 

Cronică REVISTA ATENEU, nr. 596

Numele tău, mamă, va fi purtat pe buze de călimară

de George Theodor CALCAN

Lumea noastră pare cu totul alta şi ea ne apare altfel dacă avem curajul, inventivitatea şi intuiţia necesară, dacă o putem privi cu suflet ingenuu din pragul poveştilor şi cu oglinda sinceră şi senină a unui ochi de copil. Inteligenţa imaginativă a unui copil pare a fi inepuizabilă şi, uneori, chiar diabolică, cu o putere de pătrundere demnă de invidiat; ea transformă cele mai bizare situaţii în întâmplări posibile, desigur şi invers, întâmplările banale sclipesc uimindu-ne într-o lumină stranie şi plină de mister.

Lumea copilăriei noastre dar şi a celor din jur e mult mai complexă decât pare la prima vedere. Copilul manifestă un fenomen de transparenţă paradoxal. El vede ceea ce nu se vede, lucrează cu arhetipuri, sintetizează uluitor, fără să perceapă, analizând lucrurile. Deşi în proporţie de 75-80% personalitatea sa e pe deplin formată la doar cinci ani, să spunem, copilul refuză să diferenţieze lumea altfel decât emoţional.

El ştie mai dinainte povestea pe care i-o spunem şi ne admonestează drastic pe noi, maturii, dacă schimbăm ceva ori ne oprim; e atent şi perseverent, face dovada unei acute voinţe şi nu e niciodată singur. Însufleţeşte obiectele ce-l înconjoară sau, după caz, dă calităţi umane unor animale de care se simte atras. Jocul e pentru copil o stare de fapt. E deja un loc comun dacă afirmăm răspicat că mulţi pictori, poeţi, dramaturgi, scriitori exploatează cu succes lumea copilăriei şi inocenţa ei.

Ca poetă, Tincuţa Horonceanu Bernevic ni se descoperă preocupată de eul său şi, mai  în adânc, şi de sine. O face mai totdeauna la modul cel mai curajos cu putinţă, uzând din plin de sinceritatea emoţională pe care şi-o extrage cu pricepere, perspicacitate şi înalt profesionalism, din lumea copilăriei.

Anotimpul păpuşilor e numai unul dintre volumele sale de poezii care a apărut în 2017 la Editura „Singur” şi care poate proba cu deplin temei cele afirmate de noi. Tincuţa Horonceanu Bernevic dezvoltă dezinvolt o scriitură calmă, firească, modernistă, reflexiv postmodernă, în construcţia poemelor sale totul părând a fi neforţat, curgător şi de o sfâşietoare sinceritate şi simplitate, simplitate care, trăită emoţional şi ingenios, realizează ficţional şi nu numai, un punct de contact al umanului cu opera celei ce scrie, cu pagina scrisă în speţă.

Scriitoarea despre care vorbim s-a născut în judeţul Bacău, în satul Pîrjol, în anul 1969, şi este licenţiată în Drept la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Lucrează ca muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău şi este custodele Casei Memoriale „George Bacovia”. A publicat mai multe cărţi printre care:

Vitrina în care dorm mirii (poezii), Bacău, 2002, Editura Fundației „Georgeta și Mircea Cancicov”; Poezii pentru Tudorel.  Carte de colorat, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006; Zâmbeşte, copilărie! (Poezii pentru copii), Editura CDPress, Bucureşti, 2009; Strigătul ca o punte (poezii), Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2010; Cartea bunicilor mei, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2012; Copilul furnică (roman), Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti, 2013; ediţia a II-a eLiteratura, Bucureşti, 2016; Poezii pentru copii ca tine, Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2017.

Cartea despre care vom discuta în continuare, „Când totul era verde”, apărută la Editura „Limes” din Cluj, în anul 2018, e un roman de 145 de pagini, scris ingenios şi sugestiv sub forma unui poem dramatic, realizat cu măiestrie şi profesionalism. În fapt, avem de-a face cu o proză poetică de înaltă calitate. Delicată, cu o voce subtilă şi cu o sensibilitate profundă, autoarea îşi întoarce privirea asupra epocii în care s-a născut şi s-a format ca om mama sa. Într-o elaborare lirică preţioasă şi elevat spirituală, Tincuţa Horonceanu Bernevic ne demonstrează, uzând de tenebrele dar şi de candoarea psihologiei feminine, o dragoste neţărmurită faţă de părinţi şi, îndeosebi, faţă de mama sa care, se pare, i-a fost în viaţă călăuză, dar şi model de existenţă.

Amestec de ficţiune şi realitate într-un dozaj pertinent, romanul poetic despre care vorbim sondează cu dezinvoltură universul copilăriei pe care ni-l prezintă aproape nealterat, cu aplecare frenetică şi sensibilă înspre detaliu. Dezvoltă în acelaşi timp şi o doză de romantism post-modern, sentimentul monografic descris e unul captivant şi oarecum vizionar şi sfâşietor totodată. Într-o atmosferă realistă şi discriminatorie, autoarea descrie cu minuţiozitate şi talent peisaje şi oameni care, pentru o vreme, îşi proiectează destinul, ba chiar lucrează activ pentru împlinirea lui. Portretul sufletesc al multora dintre ei e unul destul de crud, vieţile unora dintre ei sunt destul de fragile şi, din păcate, mutilate de nedreptate, neputinţă şi amăgirea viselor neîmplinite.

Iată una din declaraţiile bătrânei de 79 de ani, care este şi personajul principal al naraţiunii de care ne ocupăm: „Atunci când roata se învârte, noi uităm. Uităm şi răul, şi binele. Aşa le e dat oamenilor să uite. Ca să reziste încercărilor de tot felul şi să-şi făurească în permanenţă viaţa în momentul prezent. Zilnic s-o adapteze unui vis. Eu modelez lutul acesta necunoscut de 79 de ani şi căutările mele se reconfigurează în fiecare zi; când cred că am aflat totul, că ştiu totul, descopăr că nu ştiu nimic. Şi totul e doar o fărâmă de vis... “

Această filosofie a vieţii ca o fărâmă de vis e una din ideile viabile ale acestei naraţiuni; a trăi şi a făuri în permanenţă prezentul e una dintre ideile care a preocupat întotdeauna şi preocupă mişcarea feministă, dar şi femeia contemporană. A trăi clipa şi timpul prezent - iată o întreagă  filozofie de viaţă... rostită cât se poate de firesc, dar şi înfăptuită cu mare greutate.

Experienţa lucrurilor care ni se întâmplă de-a lungul unei vieţi e adevărată, dar parţială şi poate de aceea ambiţia stării poetice e aceea de a reedifica realitatea, salvând-o de banal şi redându-i demnitatea prin strălucirea cuvintelor. Această formă recompusă reface în sine „jocul lumii”. Ambiţia poetului e tocmai aceea de a se păstra în zona unor notaţii, ale unei sensibilităţi brute, ca într-o baie care e în stare să conserve puritatea sentimentului tocmai prin doza lui de empirism. Îmi vine în minte expresia poetului italian Roberto Sanesi care definea poezia astfel: „La somma dicio e morfo e di una profezia”. O fericită şi admirabilă formulă de altfel, întrucât percepţia acută a realului lasă să vibreze în surdină o emoţie filtrată şi recompusă. Asta pare să fie şi situaţia de fapt a prozei poetice a Tincuţei Horonceanu Bernevic.

O durere înăbuşită şi o tristeţe de profunzime traversează ca un fir roşu această lucrare, în surdină, în care avem de-a face cu experienţa nefastă a războiului. Capitole precum „Jucăriile războiului”, „Glonţul rătăcit”, „Am plâns cu războiul în braţe”, „Cu neamţul în casă”, „Foametea” (1946-1947) ilustrează semnificativ această linie narativă a romanului.

Atât fizica modernă cât şi psihologia ceva mai profundă ne dezvăluie şi prin cercetări ceva mai noi şi mai pertinente faptul că universul vibrează în jurul nostru, că prin rezonanţă el ne poate determina conduita, dar şi modelul de sensibilitate după care ne comportăm sau/ şi  percepem lumea înconjurătoare. Aşa stând lucrurile, în mod sigur, adevărul universal pe care-l percepem sau nu, adevărurile pe care le intuim, iubirea din jurul nostru ca şi cea pe care suntem în stare să o iradiem îşi pun cu siguranţă amprenta asupra destinului nostru prezent sau viitor. Elementele particulare ale fizionomiei noastre sunt astfel îndrituite să ne determine atât obiectiv cât şi subiectiv progresul individual.

Una dintre calităţile intrinseci ale acestei cărţi este aceea că ea tinde să realizeze o cuprindere monografică a Hemeieniului şi a Tazlăului, sat în care se desfăşoară acţiunea romanului, în care s-a născut şi a crescut personajul principal al naraţiunii. Zona bogată-n tradiţii şi obiceiuri, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi autoarea însăşi, e descrisă cu talent, culoare şi obiectivitate, dar şi cu un sentiment autentic, filtrat cultural şi artistic la cea mai înaltă tensiune emoţională. Din acest punct de vedere, romanul reprezintă un document al memoriei colective, desigur fragmentar ilustrat, dar semnificativ din punct de vedere individual.

Lutăria satului, hleiul râpei galbene din malul Tazlăului din care copiii satului îşi modelau păpuşile de lut era un univers în sine: „Dacă te strângea pielea şi devenea neîncăpătoare şi simţeai că nu mai poţi să creşti din cauza unei boli, a unui necaz, a sărăciei, a războiului, tot ce trebuia să faci era să ieşi în luncă, într-o zi de primăvară însorită şi să te laşi în seama vântului ca să-ţi cureţe toate zgura de pe tine şi din tine. Spre seară ajungeai acasă ca nou”.

Tinca Horonceanu, născută Lupu, eroina principală a acestei naraţiuni, este, precum se vede, o povestitoare iscusită şi neîntrecută. „Am scris despre mama fiindcă i-am promis la nouă ani că voi scrie o carte despre ea. Poveşti de viaţă le-aş numi eu, zice autoarea. Poveşti trăite le spune ea, personajul principal”. Confesiunile autoarei sunt dezvăluite cu tandreţe şi lirism de o voce feminină puternică şi matură, ajunsă la o maturitate stilistică deplină care, ce-i drept, îi permite să evoce în contrapunct scenete ceva mai dure: „În podul casei”, „Colinde şi urături la ceas de seară”, „Făcături de dragoste”, „Cel nechemat ne dădea târcoale”, „Cântec de mierlă şi magie neagră”, „La secerat cu ziua”, „Viaţa mea, viaţa lor”, „Cânepa, aurul fetelor”, „Puterea oglinzilor”, „Câinii zăpezii, „Vin berzele”, „Hora, bâlciul vedrele”, „Mama şi lupul”, „Peţitorii”, „Datul în bobi la ceas de seară” -  sunt capitole ale cărţii în care sentimentul monografic, aşa cum l-am numit noi, e pe deplin întemeiat şi cu prisosinţă, credem, ilustrat convingător. Puţini artişti şi scriitori sunt astăzi în stare să redea şi să surprindă imagini atât de vii şi pătrunzătoare cum sunt cele de faţă care să oglindească direct sau/ şi indirect puterea pe care o are natura asupra noastră, capacitatea acesteia de a-l modela pe om într-o diversitate de moduri.

Citind fluent textul acestei cărţi ne rămân pe retină, dar şi în memorie, câteva siluete pregnante, pline de temperament şi vigoare şi care sunt personajele principale ale naraţiunii. Între ele însă se detaşează de departe Tinca Horonceanu, un caracter demn, neînfricat, o femeie aprigă, harnică, respectuoasă şi iubitoare de oameni, o familistă convinsă, o întreprinzătoare inventivă şi inteligentă. Ea ştie să-şi îmbrace faptele cu vorbe clare, frumoase şi elegante. Există în lumea satului o anume deschidere către un orizont magic şi care e foarte bine reprezentat în roman. Un suflu magic însufleţeşte tinerele fete în noaptea de Anul Nou ori în cea de Bobotează, în jocul oglinzilor ori al viselor pentru aflarea ursitului.

Viaţa personajului principal, cu bucuriile şi greutăţile lui, reprezintă de fapt cel mai important fir narativ al romanului. Prin gustul pentru detaliu al autoarei, prin asocierea involuntară trezită de o anume imagine, se încheagă ori se derulează biografia unor personaje. O nostalgie cumva obiectivă luminează intermitent narativul, iar realitatea îşi încetineşte întrucâtva mişcarea la graniţa cu imaginarul.

Tincuţa Horonceanu Bernevic s-a aşezat în faţa sertarului cu amintiri şi se răsfoieşte pe sine, filă cu filă, tristeţe cu tristeţe. Sigur, amintirile sale sunt reale însă pot fi şi „posibile”. Eul său despletit marchează trecerea clipelor cu tot ceea ce poate să însemne omul, poetul, spiritul şi dorinţa, ori cugetul şi fiinţa. În podul casei sale de baştină găseşte uimirea, bucuria, mirajul, visarea, tihna, lenea, tinereţea, părerea de rău, timpul copil, timpul bătrân, atitudinea, profunzimea, licărul, speranţa, neclintirea şi multe altele. Rostul timpului învăţându-l din mers. Aşa da, aşa nu!

Câtă francheţe, câtă simplitate, câtă magie, cât adevăr şi câtă frumuseţe!

Articolul integral în revista Ateneu, nr. 596