Revista mea de suflet - ATENEU

 

Două cărți de poezie, o singură autoare - Tincuța Horonceanu Bernevic - Un pelerinaj plin de poezie

Volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024) nu este primul experiment poetic religios al scriitoarei Tincuța Horonceanu Bernevic. Scriitoare prolifică, având la activ peste 15 cărți publicate, de diferite genuri (poezie, proză scurtă, roman, literatură pentru copii), avea să publice în 2021, la aceeași editură Limes, volumul Imnuri-acatiste pentru copii, o carte cu povestiri duhovnicești scrise în versuri, despre viețile și minunile unor sfinți din calendarul ortodox. Chiar dacă e tot cu filon religios, volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit e foarte diferit de Imnuri-acatiste pentru copii. Nu doar prin faptul că de data aceasta ne întâlnim cu poezie reflexivă, redată în vers alb, adresată în special cititorilor adulți. Individualitatea acestui volum constă în chiar sursa de inspirație: un pelerinaj în Țara Sfântă. Astfel, au rezultat peste 80 de pagini de poezie profundă (menționăm că volumul este bilingv, Alexandra Avram semnând traducerea în engleză), de foarte bună calitate literară și duhovnicească. De multe ori m-am gândit că există asemănări între poezia religioasă și poezia pentru copii: par ușor de scris, dar de fapt sunt genuri dificile, care nu pot fi abordate decât de cei mai aleși scriitori. Pe lângă sensibilitate, cultură generală solidă, stăpânirea tehnicii poetice, vocabularul bogat, diversitatea ideilor, mai e nevoie de sinceritate și de ceva indicibil, preaplin de inimă ar putea întrucâtva sugera acea inefabilă și rară calitate. Iar Tincuța Horonceanu Bernevic a demonstrat deja că dispune de aceste date, așadar Atunci nimeni nu s-a tocmit nu este o surpriză, ci o confirmare. Toate poemele din acest volum au ca principal filtru Cuvântul din Evanghelii. Desigur că autoarea relatează preponderent experiențe duhovnicești personale, dar se raportează permanent la Învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ea reconstituie, într-un mod frisonant, odată cu etapele pelerinajului, cele mai importante evenimente din istoria creștinismului, aducând în actualitate povestea ancestrală, fie prin referințe autobiografice, fie prin referințe generale la istoria umanității. Copleșitor este amplul poem Via Dolorosa, alcătuit din paisprezece fragmente, ilustrând, după cum anticipează titlul, drumul plin de suferințe urmat de Domnul Iisus Hristos, cu Crucea pe umeri, de la pretoriu (unde a fost emisă sentința de condamnare la moarte), până la Golgota, locul unde a fost răstignit. Cităm parțial fragmentul XII: „se apropie furtuna / temătorii fug de întunericul de afară / întunericul dinăuntru era dens ca o smoală lichidă / dar nu i-a speriat / Maria privește cum / Își dă duhul în brațele Tatălui”. Ghenizaret, Arderi, Zidul Plângerii ș.a. surprind tainice momente de reculegere, în alternanță cu lupte duhovnicești care, atunci când sunt câștigate, fac posibilă capacitatea de transfigurare: „Păstrăm liniștea și ne strecurăm în piața largă / la gât purtăm cruciulițe din lemn de măslin / daruri de preț atârnând de un șnur negru / la Zidul Plângerii e Ziua de Șabat / ni se cere să ne ascundem crucile / umbrele își caută drumul / nu știm cine este Iisus / obosim când nu vrem să-I știm Răstignirea / liniștea e o decorațiune purtată la vedere / vântul se strecoară printre oameni / și-i împacă unii cu alții”. Titlul volumului este dat de ultimul vers al poemului Învierea lui Lazăr, un poem minimalist, în care pe lângă o doză sănătoasă de (auto)ironie, se strecoară o lecție despre cum sufletul nu poate fi redus la materie: „Lazăre scoală / se aude o voce clară / și pelerinii coboară în mormântul vechi / să vadă istoria vie / să-i simtă pulsul // eu nu cobor / mă tocmesc pentru suveniruri / fără tact / nu-mi place tocmeala [...] // Lazăre scoală / se aude o voce clară / atunci nimeni nu s-a tocmit”. Promisiunea Luminii se împlinește, iar minunea Învierii este cântată într-un imn în care credința are drept vecinătăți grația și imponderabilul: „Smoc de Lumină venită din cer / pătrunde în Sfântul Mormânt / Dumnezeu se face Lumină și ne atinge pe fiecare / Se împrăștie în jurul Lumii / și Se împarte în flăcărui mici mici / pe pământ și pe ape / prin cer și peste munți”. Cartea Atunci nimeni nu s-a tocmit/Back then nobody haggled, cu o fotografie pe coperta I realizată de autoare în Cetatea Ierusalimului, beneficiază pe coperta a IV-a de girul redutabilului scriitor Adrian Alui Gheorghe, din care decupăm: „Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită această emoție cu harul care se amplifică acolo unde «setea sufletului» primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit”. (articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură „Ateneu”, aprilie, 2025) https://revista-ateneu.ro/wp-content/uploads/2025/04/at2025_04_net.pdf

Violeta SAVU - Frumuseți fãrã seamãn în Femei de mãtase

Mai ieri vorbeam despre râvna Tincuței Horonceanu-Bernevic în cele ale scrisului și promiteam că vom reveni cu impresii despre noul său volum de poezii, Femei de mãtase (București, Ed. Bifrost, 2025). Data trecutã am vorbit despre spiritualitatea prezentă în creația acestei scriitoare. „Când vezi o fată ori o femeie frumoasă, ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești – adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu, Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă, Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni, dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu / Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane, caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale, dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct sau indirect – reflecții despre a fi, a trăi, a face. Trecem în revistă câteva portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne permite. Nina reprezintă maturizarea femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul. Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică & patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana, Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni numele / e femeia lui Mereșan și atât / o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de lumină”. Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana (simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta, care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul terminus al maturizării. În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita, autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil. Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând fără menajamente autoironia. Tulburătoare sunt însă câteva texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”. Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere, nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut, este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori / scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”. Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt (1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...] Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând totodată întărire duhovnicească. (articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025) https://revista-ateneu.ro/wp-content/uploads/2025/06/at2025_06net.pdf

Femei de mătase

Femei de mătase, editura Bifrost, București, 2025

Cartea se poate comanda aici: https://www.bifrost.ro/femei-de-matase

Atunci nimeni nu s-a tocmit / Back then nobody haggled

Tincuța Horonceanu Bernevic, „Atunci nimeni nu s-a tocmit / Back then nobody haggled” (English version by dr. Alexandra Avram), 92 pag. A5 cu clapete, 20 lei. „Pentru un creștin, periplul în Locurile Sfinte capătă dimensiunea rugăciunii exprimată nu în cuvinte, ci cu toată ființa, substanța dumnezeiască a sufletului recunoaște în peisajul arid, dar încărcat de mistică, o simbolică întoarcere acasă. Astfel am citit cartea semnată de Tincuța Horonceanu-Bernevic despre Țara Sfântă, cu sentimentul că am participat nemijlocit la o taină la care autoarea ne ia ca martori privilegiați. Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită această emoție cu harul care se amplifcă acolo unde «setea sufletului» primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit.” (Adrian Aluigheorghe)

Poveste cu o bunică - A story about a granny - Povești cu Tincuța - Stories with Tincuța - Christmas story

O geneză proprie - Pasărea din ochiul meu stâng - Mioara Bahna

O geneză proprie - Tincuța Horonceanu Bernevic: „Pasărea din ochiul meu stâng”

Cronică semnată de către Mioara Bahna în revista Plumb, nr. 194, mai 2023.

 

Închinată, la început, păsării, adică zborului, ca expresie a aspirației spre dezmărginire cartea Tincuței Horonceanu Bernevic, „Pasărea din ochiul meu stâng” – Editura Eikon, București, 2020 –, mărturisește o sensibilitate din care se naște și al cărei conținut se exprimă, în cea mai mare parte, alegoric (de pildă, prin imaginarea onirică a lumii ca o gară pe care înghițind-o, poeta o privește apoi asemenea unui Gulliver, prizonier al propriilor fantasmagorii, culcat printre pitici, pe care-i observă cu plăcere, urmărindu-le / închipuindu-le zbaterile și zădărniciile și fiind, la rându-i, obiect de studiu pentru ei) și cuprinde, în esență, șapte poezii, consacrate unor șapte zile, care, prin număr și prin conținut, trimit, automat, cu gândul la Facere, flancate de un incipit despre „Dumnezeul păsărilor”, urmat de „Pasărea căzută” (un fel de avanpremieră a ceea ce urmează sau, un fel de „episod-pilot” al întregului) și, în continuare, de alte trei poezii: „Raiul”, „Întunericul” și „Lumina”, ceea ce, în felul acesta, duce cu gândul la o ipostaziere insolită a unei geneze proprii. Visul de-a altă realitate posibilă, în care evadează cu gândul eul liric, este laitmotivul exprimat sau sugerat al întregului volum. Astfel, „Ziua întâi” este a visului de-a gara, căreia, în funcție de diverși factori, i se pot atașa o seamă de conotații, începând cu sugeratul motiv al călătoriei, cu numeroasele ei posibile semnificații, unele dintre ele devenite, prin timp, toposuri: viața ca o călătorie; călătoria ca formă de cunoaștere... „A doua zi” este a dorinței / visului de a reveni la paradisul pierdut, al copilăriei, al inocenței („când ai cinci ani / lumea crede că ești prostuț / că nu pricepi nimic...”). „Ziua a treia” este a simulării (tot un fel de vis), în adolescență, a importanței de fi / a se arăta cumva altfel decât îți este realitatea în lume („mi se pare că demnitatea e salvată / și merg pe tocuri fără să mă clatin...”). „Ziua a patra” este a tentativei de exorcizare, de eliminare, tot în vis, a ceea ce este nociv, începând de la nivelul cuvintelor: „Azi am încercat să scot cuvântul răutate”... „Ziua a cincea” este despre visul de-a maternitatea: „Dacă aș fi însărcinată / aș vrea să fac gemeni / mi-aș face mult rochii verzi / din frunze de sfeclă verde”... „A șasea zi” este despre o lume rămasă liberă, prin plecarea, fie și temporară, a autorității, fiindcă „Directorii instituțiilor de cultură / au plecat toți la specializare...” În fine, „A șaptea zi” este despre visul de-a altfel de poezie, scrisă, tot ca o alegorie, de ființe acvatice prietenoase: Poetele / erau delfini jucăuși”... Prin toate aceste imagini, întregul demers liric al Tincuței Horonceanu Bernevic se realizează, de fapt, ca un tablou al diversității lumii, redat din perspectiva unui eu textual atent la frământările acesteia, la excesele ei, la disfuncțiile cu care se confruntă și din care se alcătuiește continuu „materialul” pentru o viitoare „geneză”, în malaxorul căreia cu și ,mai ales, fără voie intră tot ce a mai fost, dar cu pretenția noului, zbătându-se între ce este și ce ar putea fi dacă... Mai mult chiar, poeta face, în felul acesta, o selecție și, în același timp, o analiză a banalului cotidian, contribuind la scrierea unei istorii a efemerului. Și poate de aceea nu lipsește, implicit sau explicit, din poezii nici nota critică la adresa alcătuirii și, îndeosebi, a funcționării lumii. Prin urmare, cartea este încă o demonstrație a tentativelor omului de a(-și) lăsa urme(le) prin lumea de care este atașat cu toată ființa, pe care o iubește și o detestă în egală măsură, cu toate ale ei, înălțări sau neajunsuri. Pe de altă parte, un mesaj al cărții ar putea fi că pentru fiecare ins, lumea se naște odată cu sine și, de aceea, fiecare caută să-i găsească și să-i înțeleagă noimele construindu-și o „geneză” personală, într-un univers care are „chipul și asemănarea” celui ce îl percepe, ceea ce nu este, de fapt, decât o formă de manifestare a aspirației spre libertate, atribut al ființei cugetătoare, este o modalitate de împlinire a menirii omului.

Snowmen City

      Ziua de 15 ianuarie nu prevestea nimic din ce avea să se întâmple în oraș. Era doar o zi obișnuită de iarnă, cu zăpadă bogată, așezată în trei, patru straturi dispuse succesiv tot la două, trei zile distanță, când fulgii mari și deși acopereau ca din senin orașul. Așa, începând de la Sfântul Vasile și până după Sfântul Ion, a nins fermecător pentru poeți, îngrijorător pentru meteorologi, binecuvântat pentru agricultori, alarmant pentru autorități și distractiv pentru copiii care făceau mulți oameni de zăpadă în tot orașul. Aproape la fiecare bloc te aștepta după colț un ditamai omul, alb, burtos, vesel, cu gură ba din cărbune, ba din nasturi, ba din piese de Lego, fiecare copil se descurca cu ce avea prin casă. Dar nasul, nasul era de fiecare dată dintr-un morcov. Erau preferați morcovii de supermarket, din import, drepți, clari, fără fisuri, fără denivelări și asperități, cu o culoare vie, portocalie, care stătea deasupra gurii zâmbărețe. Se știe că erau obținuți în laboratoare speciale și erau destul de plasticați ca să reziste la ger, la vânt, și nici nu emanau vreun miros specific care să atragă, măcar la periferia orașului, vreun iepuraș dornic de o masă copioasă.

Oamenii de zăpadă aveau fulare la gât în sute de feluri de modele și culori. Bunicuțele orașului își închiseseră rețelele de wi-fi și tricotau de zor pentru nepoții nerăbdători să primească fularul pentru omul de zăpadă. Toate ofertele de tigăi și oale ieftine și de proastă calitate au fost luate cu asalt, în magazinele orașului. Oamenii de zăpadă s-au ales cu căciuli emailate, teflonate, haioase, cu toartă, cu mânere, în culori vii, cu buline, cu floricele și toată lumea părea fericită.

La o adică, pentru scurt timp, orașul ar fi putut căpăta o altă denumire - Orașul oamenilor de zăpadă. Dar nu s-a recurs la acest lucru pentru că numele ar fi fost foarte lung și nu ar fi încăput pe nicio carte poștală, în căsuța adresată destinatarului.

Se anunța o zi bogată în zăpadă și în evenimente culturale. Totul părea încă din zorii zilei că va merge strună, că nicio piedică, oricât de mică, nu se va opune desfășurării conform planurilor inițiale. La intrarea în incinta Instituției, nea Pandele, paznicul, arăta ca scos din cutie. Așa cum i s-a spus, saluta bucuros, reverențios și elegant, pe toată lumea care intra în această zi pe poarta larg deschisă. Unul dintre evenimentele care aveau loc în această zi se întâmpla chiar aici. Era invitată presa, cea locală, ca de fiecare dată, dar se părea că vor veni și de la Centru, televiziuni și jurnaliști. Nu aveai cum să-i deosebești și bine-ar fi să le zâmbești tuturor, sincer, din toată inima. Așa că, nea Pandele zâmbea cuceritor și-i poftea pe toți să intre la căldură. Hainele de blană ale doamnelor rețineau fulgii mari, încât, de la distanță păreau și ele oameni de zăpadă umblători.

Presa intrase în Instituție și era pregătită să ia interviuri Organizatorului. Din orașul învecinat erau invitați muzicieni de renume, un Cvartet care să cânte în deschiderea Evenimentului. În sala pregătită special și minuțios pentru această zi dedicată Culturii, temperatura a fost crescută la 18 °C, așa încât doamnele să poată renunța la blănurile lor și să se miște mai vioi prin încăpere. Două grade vor crește artificial de la respirația tuturor. Iar de celelalte două grade, până la 22 °C, temperatura ideală, va fi responsabilă șampania care aștepta în lădițe speciale, trimise de loialul sponsor al Evenimentului, Răzvan și fiii, SA.

Poeții invitați la Eveniment, de fiecare dată în număr par, adică doi sau patru, își dregeau glasurile în băile luminoase. Se pregăteau versuri sincere, spuse din  inimă, cu nuanță patriotică, cu substrat metafizic, cu trimiteri la vremuri când toți eram viteji, loiali, sinceri, și spuneam adevărul și numai adevărul. Viorile se acordau într-o încăpere separată, se verificau microfoanele, se verificau, pentru a câta oară?, paharele de la prezidiu, dacă erau curate, dacă apa îmbuteliată e așezată corespunzător, dacă sonorizarea e bună.

Invitații au apărut în grupuri mici, au salutat, s-au salutat între ei și au intrat în sală, ocupând locurile unul câte unul. Camerele de filmat erau așezate în unghiurile potrivite pentru a transmite video live, Evenimentul.

Organizatorul, un bărbat tânăr și extrem de abil în a fi gazdă onorabilă la astfel de activități, pe care îl recomanda o bogată experiență în acest sens, purta un costum gri cu cravată asortată. Pantofii noi, scoși din cutia de sub birou, arătau impecabil, de fapt îi ținea numai acolo, strict pentru aceste ocazii. Aveau tălpile moi, perfecte pentru picior iar modelele de pe talpă arătau trei brăduți dispuși pe diagonală.

Ceasurile de la mâinile domnilor erau privite din ce în ce mai des. Doamnele, mai discrete, își controlau poșetele și-și verificau telefoanele mobile dacă erau puse pe modul silențios. Afară zăpada acoperea trotuarul. Ninsoarea s-a oprit la ora 12 și 25 de minute fix. Peisajul în jur era de un alb copleșitor.

Deschiderea oficială putea fi făcută din clipă în clipă, însă șoaptele deveniseră mai intense, era un fel de telefon fără fir în Instituție. Cineva șoptea la urechea celui de lângă el ceva, acesta ridica din umeri și nedumerit mergea să șoptească la urechea altuia care ridica din umeri și care șoptea altcuiva aceleași cuvinte. În primele 15 minute n-au știut decât câteva persoane care sunt acele cuvinte. După alte 15 minute panica s-a instalat și cuvintele erau spuse din ce în ce mai tare și mai întrebător. După 30 de minute de așteptare invitații au început să aplaude dorind în acest fel să transmită că sunt nerăbdători să înceapă activitatea.

Atunci o voce suavă, feminină, s-a auzit la microfon pe un ton angelic, trist și complet nesincer:

-           Ne cerem scuze pentru întârziere, dar Organizatorul a fost nevoit să plece cu niște treburi EXTREM de urgente. Sperăm să ne descurcăm cu programul și încă o dată vă rugăm să ne iertați.

Viorile au cântat, poemele s-au recitat, presa a făcut ce-a putut. Cuvintele care se spuneau în șoaptă, din om în om, erau – A dispărut Organizatorul. Nimeni nu l-a văzut plecând. Are telefonul închis, nu a lăsat vreun mesaj cuiva. E de necrezut. Unde și de ce a plecat?

Totuși nea Pandele care avea ceva din Sherlock Holmes a văzut urma pașilor cu trei brăduți pe talpă și părăsindu-și postul neanunțat a mers prin zăpada pufoasă până în Parcul „Derdeluș”. Acolo, ca un cerc al celor 12 înțelepți, stăteau 12 oameni de zăpadă, uriași, cu fulare colorate, cu nasturi din sticlă sau cărbune și păreau că pun la cale ceva. Unul singur era mai mic de statură. Nea Pandele îl descoperi pe Organizator în postura de Om de Zăpadă, cu un fular roșu cu verde, înfășurat bine în jurul gâtului și cu o ulcică emailată pe cap, în care cu ușurință o gospodină putea fierbe 8-10 ardei umpluți.

Nea Pandele cu toată stima de care dădea dovadă spuse:

-           Vă așteaptă o sală de oameni, ce faceți aici?

Organizatorul senin, acoperit de un strat gros de zăpadă, întoarse spre el o privire inocentă în timp ce mușcă înfometat dintr-un morcov portocaliu și-și așeză mai bine pe cap căciula emailată.

În minutele următoare, grație telefoniei mobile, ușile Instituției s-au deschis mari, jurnaliștii alergau prin omătul pufos cu frenezie, să prindă momentul, cărând camerele profesionale de filmat, aparatele foto și microfoanele după ei, în timp ce în sala atât de meticulos aranjată încă se spuneau poeme, cu patos, cu sinceritate și cu substrat metafizic.

E seara de 15 ianuarie și nea Pandele încă dă interviuri pentru jurnaliștii de la Centru.

-           Fix cu 15 minute înainte de eveniment s-a oprit ninsoarea. De atunci am zis că ceva nu era în regulă. Dar a fost o zi interesantă! La mulți ani de Ziua Culturii!

 

 

 

Imn acatist pentru Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul

 

Cu îngerească viață, Tu, prooroc Ioan,

L-ai botezat pe Domnul cu apă din Iordan!

Născut din vrednic tată, cinstitul Zaharia, 

Tu ai vestit în lume venirea lui Mesia!

 

Arhanghelul Gavril trimis de Dumnezeu 

Să ducă-această veste întâi la tatăl tău,

I-a spus că te vei naște dar el nu a crezut

Și timp de nouă luni a fost un preot mut.

 

Căci mama ta, în vârstă, era și ea mirată

Și-i spuse chiar Mariei, fecioara preacurată,

Că va avea un prunc umplut de duhul sfânt

Ce va deschide calea credinței pe pământ!

 

Iar când Irod, păgânul, pe prunci i-a secerat,

Elisabeta-n lacrimi la munte s-a rugat

Să-i apere comoara, un prunc la sânul său,

Iar muntele-i primește și-i apără de rău!

 

Cu sfântă rădăcină a fost întregul neam

De preoți credincioși, iar Tu, sfințitul ram

Al unei seminții de oameni drepți și buni

Ce-a dat spre îndreptare creștin-acestei lumi 

 

Pe cel mai mare-apostol al pocăinței, iată,

Născut dintr-o femeie preabinecuvântată,

Să lumineze calea, Înaintemergătorul

Și dreptul prooroc, Ioan Botezătorul.

 

Purtându-ți haina aspră din părul de cămilă

Ai stat în rugăciune în arșița ostilă

Și-ai suportat pustiul arid, neprimitor,

Desculț, smerit și pașnic, un mare postitor!

 

Încins cu o curea de piele peste brâu

Ai pregătit mulțimea și-ai botezat-o-n râu,

Spunând că-mpărăția din ceruri e aproape

Și dându-le botezul, i-ai scos curați din ape.

 

Mai mare între sfinții născuți pe-acest pământ

Văzut-ai cum coboară din ceruri Duhul Sfânt,

Asupra lui Iisus, în chip de porumbel

Și-ai spus că ești nedemn ca să-l botezi pe El.

 

Dar Domnu-ți hărăzise să predici bucuria

Și să vestești la neamuri venirea lui Mesia!

Ai predicat la oameni, chemând la pocăință

Și chiar pe împăratul, pentru necuviință,

 

Tu l-ai certat, iar el, cu suflet împietrit,

În temniță te-a-nchis și tu ai suferit!

Atunci Irodiada a vrut neapărat

Pe tavă capul tău, și el  a ascultat!

 

Ai pătimit, și-n Ceruri, cu Dumnezeu, Tu ești!

În trup ai fost ca înger, oștirile cerești

Îți cântă imn de slavă, apărător de Sus, 

Ioan Botezătorul, proorocul lui Iisus!

  

(Imnuri-acatiste pentru copii, Limes, 2021)