La Gala Premiilor Concursului de Creație și Interpretare a Piesei de Teatru într-un act „Mihail Sorbul”, ediția a XXVIII-a, Botoșani, Săveni, 17-18 noiembrie 2022.
Aici găsiți poezii pentru copii, povești pentru copii, noi apariții editoriale, cărțile mele, cronici și anunțuri din sfera literaturii. Pagini care ne îndulcesc viața, rețete de torturi, idei de ornat, idei de grădină și multă armonie! O adevărată petrecere pentru cei mici! Bucurați-vă!
Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)
vineri, 25 noiembrie 2022
Dramaturg băcăuan, succes internațional în Germania
La
concursul Premiul Internațional de Dramaturgie
„Osnabrück“ au fost înscrise 130 de piese ale unor autori din 13 țări
europene. Au fost selectate cinci proiecte, care au fost dezbătute în
zilele de 21-22 mai în cadrul unor ateliere: dramaturgii au discutat cu membri
ai juriului, cu un regizor și cu actori din ansamblul Teatrului
„Osnabrück“.
Juriul a fost alcătuit
din Jurgen Berger, critic de teatru și curator; Claudia Lowin, regizor, șefa
departamentului de actorie de la Teatrul „Osnabrück“; Selen Kara,
regizor și Henrieke Beuthner, redactor la Rowohlt Theatre Verlag.
Cei
cinci finaliști au fost: Tincuța Horonceanu-Bernevic
(România), Anais Clerc (Elveția), Nicolas Geibel (Franța), Jan Müller
(Germania), Rachel Müller (Austria) și Yazan Melhem
(Germania). Marele
Premiu a plecat la Berlin, la cuplul Anais Clerc și Yazan Melhem, care
au scris o piesă despre trei refugiați din Kosovo, Siria și Ukraina.
Piesa lor va fi pusă în scenă în
aprilie 2023.
Dramaturga băcăuană
Tincuța Horonceanu-Bernevic (membră a Uniunii Scriitorilor din România) a fost
finalistă cu piesa Natașa nu mai
visează/ Natascha träumt nicht mehr/ Natasha
doesn’t dream anymore; traducere în germană
de Patrick
Maerean și în engleză de Alexandra Avram. În seara premierei, pe 11
octombrie, piesa Natascha träumt nicht mehr a beneficiat de un
spectacol-lectură, în regia Juliei Buchberger; a interpretat actrița
Hannah Walther.
După primul succes
în dramaturgie, din 2018, când primea Premiul al II-lea în cadrul
manifestării Bacău-Fest Monodrame, cu
piesa Eu îl rog pe Dumnezeu
unele lucruri,
la care de atunci s-au adăugat alte premii obținute la concursuri naționale
de scriere dramatică, iată că scriitoarea Tincuța Horonceanu-Bernevic
se bucură de succes internațional, în Germania. Îi urăm succes pe mai
departe și sperăm ca de pe scena teatrului german, dramaturgia ei să ajungă și
pe scena teatrului băcăuan.
V. SAVU (revista Ateneu - octombrie, 2022)
joi, 31 martie 2022
Serafina și șarpele casei - Violeta Savu - revista Ateneu - Femeile lumii
O cronică la piesa de teatru Male/Female în lectura actriței Alina Neagu, prezentată în spectacol-lectură pe 7 martie 2022, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” în activitatea Femeile lumii!
duminică, 5 decembrie 2021
duminică, 7 noiembrie 2021
Interviu la Povești cu Tincuța
Povești cu Tincuța e un loc minunat în care poți (re)descoperi povestea!
miercuri, 3 noiembrie 2021
Poezia ca ceremonie a vieții
Cel mai greu rămâne atunci când te lupți să rămâi obiectiv deși simți că textul pe care îl ai sub lupă începe să îți invadeze intimitatea, când într-un mod cu totul neștiut îți răscolește amintirile ori cumva dimpotrivă, începe să te poarte, fără voia ta, de-a lungul unor spații pe care le bănuiai în imediata ta proximitate, însă la care nu ai avut acces până în momentul lecturii. Sigur, textul rămâne cale de cunoaștere, în multe cazuri semnul cel mai sigur al unei ființări fericit orientate, un construct între material și imaterial, dar și un gaj peste timp, prilej de a reveni necontenit la propriile țărmuri, în ultimă instanță un monolog în parte explicativ, în parte o strălucitoare punere în scenă a propriilor putințe și neputințe. Ce devine din ce în ce mai sigur e faptul că Tincuța Horonceanu Bernevic surprinde extrem de fericit odată cu ultimul volum de poeme, „pasărea din ochiul meu stâng”, recent apărut la Editura „Eikon”. E tocmai genul de carte în fața căreia până și instrumentele criticului devin parțial boante iar criteriile de clasificare, altădată întru totul valide, abia se mai descurcă în lungul acestei confesiuni de o delicatețe cum rar se întâlnește.
Îmi aduc aminte cum, cu prilejul unui alt volum, Violeta Savu – ea însăși poetă de un rafinament emblematic - reținea următoarele: „Cu toate că în retorica versurilor sunt şi reminiscenţe tradiţionaliste, iar tonul este adesea elegiac, autoarea apelează cu lejeritate la tehnici care ţin de modernitate. La o lectură atentă, orientările spre neoexpresionism şi biografism sunt recognoscibile. Volumul Strigătul ca o punte demonstrează că autoarea Tincuţa Horonceanu Bernevic se distinge prin vocea gravă, timbrul obsesiv melancolic, tragismul liric diafan”. Cred că asemenea coordonate rămân valabile în continuare, chiar dacă, personal, văd în arhitextul autoarei un construct ce coboară de sub rigorile clasicului și care abia ulterior primește contururi diferite, graiuri poetice care tocmesc fețe ale aceleiași simțiri. În „Pasărea din ochiul meu stâng” eul liric poartă răsfrângerea unei conștiințe de o religiozitate profundă, chiar dacă preaplinul sensibil inundă uneori peisaje nordice, toposuri afective unde lumina se închide iar sensurile devin mai puțin străvezii. Un cititor atent nu are voie totuși să se lase păcălit și înțelege că dispozițiile-de-o-clipă cu formă de alint sunt mai degrabă tonuri literare, în spate rămânând un om cald și a sa neîntreruptă experiență poetică.
Dacă ar fi să găsesc un motiv recurent și evident reprezentativ pentru întregul volum, acesta ar fi fără doar și poate cel al zborului, în formele lui esențiale: zborul ascendent (cum altfel ați putea întreba!), apoi zborul ca act al ratării de-o clipă în raport cu Divinitatea, zborul simulat în trenajor, zborul către lumea copilăriei ori zborul către valea suspinelor. Etapele presupun un „și” cu valențe narative, textele alăturându-se magic într-un corp comun, un soi de poem-fluviu care acceptă mai multe paliere interpretative. Sigur, la început se află mereu povestea: „povestea se țesea în zile lungi/ șapte la număr/ trudindu-mi aluatul de suflet pe masa olarului/ până la desăvârșire/ povestea se spunea șoptit celor ce vor gusta din lumină/ stătea pe buzele sfinților/ în urechile oropsiților/ în ochii celor ce caută...” („Dumnezeul păsărilor”) Dinspre marginal apare problematica predestinării turnată în forme brâncușiene: „Pasărea a zburat din cuib/ lăsând în urmă un ou de lumină/ […]/ a zburat din cuib doar așa/ ca să-și treacă aripile/ prin cerul albastru/ cum o rază de soare se strecoară prin frunze// […]// lângă ea se adâncea un hău/ dinăuntru venea un aer călduț/ și-i atingea piciorușele/ a privit în întunericul de acolo/ și parcă a chemat-o la el/ parcă a aspirat-o într-un sărut/ aproape mortal/ și pasărea a căzut/ neștiutoare/ pasăre umbră pasăre umbră/ printre țevile ruginite/ mai jos/ tot mai jos/ fără a putea să se opună/ înăuntru era întuneric și cald/ și liniște/ uneori câte un vuiet urca/ până mai sus/ era apa care venea grăbită pe țevi/ și nu-i putea duce glasul pierdut/ mai departe”. În același poem – „Pasărea căzută” - se produce înomenirea sau pregustarea timpului: „pasărea stătea în întunericul blând/ îndurând noaptea și răsăritul de ziuă/ și nu putea să vadă dezlegarea”. Urmează de-a lungul a șapte zile / momente economia unei geneze secundare ce pleacă dinspre neștiință, acumulează suferință și sfârșește în forma gândului-mesager, întreită forță de a defini însăși viața, implicit creația: „atunci omuleții de aer/ au făcut o horă/ în jurul păsării pierdute// i-au adunat cele șapte zile/ și i-au suflat în aripi/ suflare de viață/ punând-o cu grijă/ în mâna poetei// iar mâna/ a prins pasărea/ și a înapoiat-o luminii”.
Următoarele secvențe funcționează ca niște diapozitive: în tot acest excurs ontologic suntem așezați „la fereastră” și plimbați în condiții de lux („scaunele erau îmbrăcate/ în pluș roșu”), într-un tycoon care primește în subterane inflexiuni sentimentale dar și constatări (auto)ironice; de urmărit perechile de îndrăgostiți care își jură iubire eternă, mecanicul de locomotivă, „aspirațiile” majoretelor minore ori bătrâneii mici, cu pipă și joben, care „zâmbeau tot timpul/ și citeau din ziare îngălbenite”, pentru ca mai apoi, când locomotiva stătea, „bătrâneii se odihneau pe sânii mei/ după ce-i scuturau ca pernele de puf/ dimineața”. Dacă primele zile-poem își dezvoltă înțelesurile în secvențe lungi, treptat - cele ce urmează devin mai dense, sublimând urcușul. Odată cu ziua a doua apare în prim plan condițional-optativul, soluție întrebuințată pentru a da sens capriciilor în parte naive ale copilului care intuiește slăbiciunile adulților și le acaparează atenția, până la constatarea amară: „unde s-a mai văzut/ o femeie cu mai mulți soți/ și cum să aștepte ei atâta timp/ o fetiță de cinci ani/ care nici nu se știe dacă va deveni vreodată/ ispititoare”. A treia propune justificări explicit intertextuale, în timp ce poezia îngăduie superficialul de la „am un card bancar gol/ pe care îl mai scot din când în când/ să plătesc trei banane la un supermarket/ atunci mă simt importantă” până la posteritatea dejucată (o altă față a bătrânului dascăl eminescian): „iar când voi rămâne văduvă/ îi voi dona averea făcută ilicit/ editurilor pentru copii/ care vor tipări multe cărți colorate/ în special pentru copiii săraci/ și ei vor citi ascunși în cotețele păsărilor/ sau în șurile cu fân/ să nu fie descoperiți de părinți/ și puși la muncă/ iar mai târziu/ când vor deveni adulți responsabili/ îmi vor pomeni numele/ în emisiunile culturale/ de la televizor”. Cea de-a patra secvență îmi aduce aminte de „Paza celor cinci simțuri” a Sf. Nicodim Aghioritul, pentru ca într-a cincea să ne aflăm dincolo de răutate, într-un preaplin care conjugă bucuria, fericirea: „Dacă aș fi însărcinată/ aș vrea să am gemeni/ mi-aș face multe rochii verzi/ din frunze de sfeclă fragedă/ și m-aș plimba pe înserat peste poduri/ peste podețe/ numai prin preajma apelor curgătoare”. A șasea e doar o amânare a orizonturilor ce se lasă așteptate, pentru ca ultima să întrupeze o macedonskiană redefinire a poeziei și poetului: „în oceanul albastru/ delfinii păreau coloane de apă/ care trec unele prin altele/ în graba lor spre larg// de câte ori răsărea soarele/ se vedeau doar pete de lumină/ pe întinderea albastră// delfinii duceau poezia în adâncuri/ le era teamă/ că ar putea eșua în nisipul arid// poetele erau delfini jucăuși...”
Așadar, Tincuța Horonceanu Bernevic trăiește autentic poezia, reușind de fiecare dată să se salveze evitând luxuriantul ori alte formule gratuite, atât de prețuite astăzi. La final, înțelegi că zborul poate fi moarte pentru cei nepregătiți, dar și unica cale către pădurea de lumină: „iubirea e raiul meu/ din iubire mi-am făcut straie/ diafane și pure/ cu ea mi-am umplut ulcioarele în fiecare zi/ și mi-am plămădit pâinea”.
Marius Manta – recenzie publicată în revista Poezia, 2021
duminică, 19 septembrie 2021
Șoricelul Teleleu în Convorbiri literare
Destul de puțini scriitori români contemporani sunt preocupați să se adreseze micilor cititori așa cum face Tincuța Horonceanu Bernevic, uitând că micii cititori de astăzi sunt viitorii cititori maturi de mâine, de care avem atâta nevoie. Șoriceii Carolinei, cu ilustrații de Laura Poantă, a fost editată de editura Limes din Florești, Cluj-Napoca, de către poetul Mircea Petean, în anul 2020 și este dedicată, în mod special, unei ființe dragi sufletului autoarei: Amelia Carolina.
Versurile simple, cu o muzicalitate aparte, ca un sunet de clopoțel, decodează cadrul în care au loc aventurile șoriceilor: Nori pufoși pe cer se-adună,/ Se subție rând pe rând/ Și se ceartă a furtună/ Și se-apleacă spre pământ. Familia lui Teleleu (șoricelul –fiu) poate fi un bun exemplu, cu caracter educativ de comportament și pentru familiile de oameni. Lămuritoare, cu intonație pentru punerea în pagină a modului de manifestare a naturii, reușind să descrie și fenomene de excepție: Iar un fulger ca o torță/ Îi despică: Bum/ Bum/Bum... Vântul ia o păpădie/ Și-o întreabă: Tu dansezi?/ Păpădia se desface/ În dantele zburătoare... Firescul, și simplitatea versurilor fac din aceste guașe de suflet un gest de normalitate în această lume foarte agitată și supusă multor provocări.
O păpușă jucărie, un șoricel năzdrăvan și zvăpăiat pentru care: Șoarecii – părinți lucrează/ ziua toată, până-n seară,/ Nu se plâng, nici nu oftează,/Căci adună în cămară! Înnobilează viața personajelor și pe aceea a cititorilor. Versurile Tincuței Horonceanu Bernevic pot fi considerate drept o provocare comportamentală pentru cei mari și un exemplu pentru micii cititori. În fond, cărțile de literatură pentru copii, chiar asta își propun și cele mai multe dau și rezultate benefice pentru că micii cititori știu să extragă exemplele primite și să le transforme în lecții de viață. De aceea literatura pentru copii este foarte greu de realizat. Tincuța Horonceanu Bernevic își concentrează talentul în realizarea unor lecții de viață adevărată: Este fericit acasă,/ Toți îl apără de rău/ Și-i arată că le pasă/ Cum va merge-n drumul său!/ Cel mai mult iubește ploaia,/ Și plimbarea printre flori,/Și pătucul din odaia/ Cu mirosul de bujori.
O adevărată feerie se poate descoperi în aceste versuri cu un caracter tonic în această aventură a șoricelului Teleleu.
În completarea textului care se citește și se rostește cu multă ușurință sunt ilustrațiile, viu colorate, realizate de Laura Poantă cea care a intuit foarte bine mesajul pe care Tincuța Horonceanu Bernevic a dorit să-l transmită. Astfel de cărți pentru copii constituie un bun mesaj pentru micii cititori și chiar o bucurie pe care o merită cu asupra de măsură.
(Emilian Marcu - Convorbiri literare, aprilie, 2021, pag. 188)























.jpg)
