Hai să jucăm şotronul!

Uitaţi o clipă de tot şi de toate, redeveniţi copii!


Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)

sâmbătă, 7 mai 2016

Proză scurtă. Punct

Cartea poate fi comandată aici.
Sau la 0722 156 408, sau la info@ epublishers.info
Și comentariile pot fi lăsate tot aici. Dacă aveți. Dacă n-aveți, asta e!
Povestirile mele stau și vă așteaptă să le citiți. Proaspete. Nerăbdătoare să vă facă ziua mai frumoasă.
Dacă nu astăzi, poate mâine!



marți, 22 decembrie 2015

Cum ni se fură copiii

Copilașii familiei Bodnariu  de Mara Cîrciu

Pentru ca răul să învingă nu trebuie neapărat să faci ceva rău, este suficient să stai pasiv și să observi răul pe care-l fac alții, nestingherindu-i…asistăm neputincioși la drama familiei Bodnariu, Marius și Ruth Bodnariu care de aproape o luna trăiesc cu ochii înlăcrimați, așteptându-și copiii să vina acasă. Barnevernet, Protecția Copilului din Norvegia a smuls cu forța copiii familiei Bodnariu: Eliana (9), Naomi (7), Matei (5) și Ioan (2) pe data de 16 noiembrie iar pe data de 17 noiembrie, Ezekiel (3 luni) a fost izolat de Barnevernet și plasat într-o familie adoptivă. După o hotărare care a avut loc pe 27 noiembrie, lui Marius și Ruth li s-a permis să îl vadă pe Ezechiel doar de două ori pe săptămană pentru o perioadă de două ore, sub supraveghere, la o distanță de patru ore de casă. Numai lui Ruth îi va fi permis să îi vadă pe Matei și Ioan doar o dată pe săptămană, pentru o perioadă de două ore, deasemenea sub supraveghere, la aceași distanță. Niciunul dintre ei nu și-au putut vedea încă fetițele. Mai mult, li s-a spus că sunt bine, integrate în noile familii…oare câtă cruzime poate există în unii oamenii să fie atât de indiferenți cu suferința unui părinte? Unde e mai bine pentru un copil decât acasă, lângă mama și tata, despărțind copiii de părinți dar și de frați, Barnevernet-ul urmărește să terorizeze emoțional această familie. 

http://confluente.ro/mara_circiu_1449582442.html

vineri, 24 iulie 2015

Nu sta cu durere!


Coloana vertebrală și terapia Bowen


 Terapia Bowen este o terapie holistică blândă, neinvazivă, care se aplică o dată pe săptămână și poate declanșa în organism un proces de vindecare, într-un ritm propriu fiecărui corp în parte.

 Multiple afecțiuni își pot găsi vindecarea în această terapie, dar, în principal, afecţiunile coloanei vertebrale (pe care le-am întâlnit foarte des la oameni de diferite categorii de vârstă)  răspund foarte bine la Terapia Bowen:

 (spondiloză cervicală, scolioză, sciatică, lombosciatică, cifoză, hernie de disc, discopatie lombară,  lordoză.)
Nu sta cu durere! 
Există terapeuți Bowen în toată țara! 
Interesează-te de terapie!







joi, 21 mai 2015

In memoriam Ion Lupu (1949-2015)

Oamenii mor.
Oamenii se nasc şi mor. Într-o zi toţi vom muri. Nu a scăpat nimeni viu din această viaţă. Şi totuşi, unii oameni parcă mor mai mult decât alţii. Moartea cuiva drag te poate lăsa fără respiraţie, fără inimă, fără minte sau fără orizont.
Unii oameni stau mult în inimile noastre. Şi asta se întâmplă atunci când sălăşluiesc acolo  cu fiecare cuvânt potrivit, gând luminos, faptă deosebită. Fac parte din noi. Devin repere. Sunt iubiţi.
Iar când aleg să plece dincolo, rămâne în suflet un gol imens pe care nu ştii cu ce l-ai putea umple. Pentru că nimic nu se potriveşte în loc. Totul e de prisos.
Trebuie să treacă multe primăveri pentru ca soarele să ne îmblânzească din nou inima, să aline golul din ea, multe zboruri de păsări să ne împrumute freamătul, multe zăpezi să ne purifice singurătatea.

Şi când se va lăsa tăcerea peste toate, împăcaţi, să le putem zâmbi amintirii lor, cu drag, 
cu tot sufletul!


miercuri, 25 februarie 2015

Iubim Dragobetele!


Dragobetele nostru nu se preda fara lupta

Daca este sa fim drepti si “viteji”, cum scrie la cartea de istorie, Dragobetele nu are traditie in Moldova, el a haladuit prin padurile din Muntenia si Oltenia. Acolo, spun cercetatorii, etnografii si istoricii, Dragobetele este asemuit cu un june frumos si nemuritor care umbla prin lume, indemnând la iubire, la dragoste si intelegere.
Altii spun ca ar fi fiul Dochiei, vestitor al primaverii, iar de ziua lui, 24 februarie (dupa altii 23 februarie) se sarbatorea innoirea firii si se pregatea de primavara, Dragobetele fiind denumit si zeul dragostei si al bunei dispozitii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de casatorii. Nici filologii nu au ajuns la un punct comun privind etimologia acestuia, cert este ca ne-am adus aminte de Zeul Dragostei la români recent, l-am scos la lumina dupa ce, din Apus, a venit mai vesela si comerciala Valentine’s Day.
Ce a urmat? Din pacate o sterila lupta care pe care: tinerii au imbratisat rapid Valentine’s Day, sarbatorind-o in PUB-uri, baruri, chiar parcuri, vârstnicii, mai conservatori, nu inteleg (!) de ce nu-l pastram pe Dragobetele nostru, autohton si cu mai buna crestere. Nu asta-i solutia. In calendarul nostru sufletesc, de inima, incap amândoua Zile. Important este sa pastram si sa luam cu noi specificul fiecareia, sa pastram proportiile si sa ne distram, sa iubim in ambele zile.
Ieri, pe 24 februarie, la Complexul Muzeal “Iulian Antonescu” a fost sarbatorit Dragobetele, dupa un scenariu semnat de muzeograful Tincuta Bernevic, invitati fiind dr. Dorinel Ichim, care l-a prezentat pe Dragobetele nostru in cele mai frumoase straie, fiind când zeu, când cioban sau Cupidon, dar si protector al pasarilor. Cum la o asemenea sarbatoare nu poate lipsi poezia, poezia de dragoste, ea fost adusa de actorul Laurentiu Budau, intr-o excelenta interpretare. Tinerii liceeni invitati, dar si mai vârstnicii care nu-si tradau anii, au fost martorii unui recital muzical-coregrafic al Grupului Folcloric “Ca la noi”, condus de coregraful Robert Costrovanu.
Cum ziceam la inceput, Dragobetele nu are vechime prin partile noastre, dar nimeni nu ne opreste sa-l adoptam, mereu este nevoie de dragoste, de iubire, de buna dispozitie. 

duminică, 4 ianuarie 2015

Adrian Dinu RACHIERU – Un trio băcăuan

Cerînd un răgaz (prelungit excesiv, observăm) „pe malul tăcerii”, Victor Munteanu ne asigura, în pofida peisajului colcăitor, că „o epidemie de linişte a lovit poezia locală”. Bineînţeles, nu are dreptate, chiar dacă „petarda liniştii răsună în cer”. În plus, dacă „jucăuşul” Calistrat Costin se ascunde expunîndu-şi „măştile”, iar Victor Munteanu se destăinuie, d-na Tincuţa Horonceanu Bernevic se repliază în matca melancoliei, anunţîndu-ne solemn: „sufletul/ alunecă în migrenele toamnei”. Poeta, „un custode învelit într-o lacrimă” (v. Eu sînt) este chiar referent la Casa memorială „G. Bacovia”, membră a USR, colecţionară de premii etc. Umblînd desculţă prin vise, „cu urme de copilărie”, va scrie, inevitabil, şi pentru cei mici. Copilul-furnică (2013), de pildă, depănînd povestea lui Alikan, ne îndeamnă să devenim mai buni, avînd şi puterea de a ierta. Şi în Strigătul ca o punte (Rovimed Publishers, 2010) va recunoaşte, cu suavitate imaginativă, alungînd pulsiunile întunecate: „îmi caut copilăria/ pe clapele unui pian părăsit”. Dacă, în astfel de cazuri, rulînd o viziune ingenuă, îşi repertoriază trăirile, ea nu desfăşoară, observăm, o dicţie energică, dar nici nu cade în langoare discursivă, fie că îşi contemplă, cu detaşare, destinul, fie că dă dovadă de gesturi „caritabile”. Astfel, în prima ipostază, desenul imagistic, deşi cu timbru îngîndurat, surdinizează angoasele: „Îmi ţin respiraţia/ intru în cuşca/ unde cuvintele aşteaptă flămînde/ sînt un îmblînzitor de vocale/ condamnat la o mască/ de înger bun” (v.Destin). În cealaltă împrejurare, chiar ferecîndu-şi strigătul, va mărturisi: „Îmi vindec ultimii paşi/ pene de înger/ şoptesc în vitralii/ degetele cîntă la pian/ iubitului meu de ceaţă/ o sonată a lunii/ doar lacrima se prelinge/ pe drumul/ prăbuşit în aplauze” (v. Caritate). Sau în acest splendid Reqviem, aşteptînd, cu „sufletul ruginit în ploaie”, întîlnirea, lansînd strigătul-punte: „Groparul îmi adună oasele/ şi tace/ în lume e frig/ cerul din mine s-a topit/ şi te strig”. Dacă „demoni ascunşi/ cauterizează dureri”, poeta, într-un moment euforizant, nu va ezita să se mărturisească: „Îmi şuieră primăvara în sînge/ ca o limbă de clopot/ însetată de-un pahar cu tărie” (v. Primăvară on-line). De regulă, răceala versului maschează clocotul afectelor; cenzurarea lor întreţine o adoraţie castă, precum în acest Exerciţiu, în care mîinile „desenează inimi/ restartează iubiri/ cu un pocnet din degete”. Rămîne strigătul, mereu invocat, „ca o punte/ pe care ţi-e frică să treci”; ceea ce ar confirma, însă, neîmplinirea: „zideşti o seară de dragoste/ ca pe o zodie în care/ n-ai să te naşti niciodată”. Dacă un poet „e un grăunte de nisip”, risipindu-şi tinereţea „între două cuvinte”, tot el „adună cuvintele lumii/ Şi le aşază pe buzele îndrăgostiţilor” (v.Despre frumuseţe). Ceea ce, desigur, ar pune sub semnul întrebării o altă destăinuire, improbabilă: „tînjesc după o dimineaţă/ în care să-mi încui sufletul/ într-un seif”.
Poetă de mare sensibilitate, fragilizîndu-şi trăirile, învăţînd strigătul-punte, „înnodînd nopţile”, aşteptînd galopul cailor albi, Tincuţa Horonceanu Bernevic, recidivînd după o lungă pauză lirică (Vitrina în care dorm mirii apărea tocmai în 2002!), merită a fi urmărită. Ceea ce ne propunem, motivaţi de această „întîmpinare” întîrziată, aşezată sub acolada unui alt decupaj, meritînd a fi citat drept încheiere: „Pe braţele mele cresc păduri/ în care vom intra/ fără să privim înapoi”.
Convorbiri literare - septembrie, 2014