Numele tău, mamă,
va fi purtat pe buze de călimară
de George Theodor CALCAN
Lumea noastră pare cu
totul alta şi ea ne apare altfel dacă avem curajul, inventivitatea şi intuiţia
necesară, dacă o putem privi cu suflet ingenuu din pragul poveştilor şi cu
oglinda sinceră şi senină a unui ochi de copil. Inteligenţa imaginativă a unui
copil pare a fi inepuizabilă şi, uneori, chiar diabolică, cu o putere de
pătrundere demnă de invidiat; ea transformă cele mai bizare situaţii în
întâmplări posibile, desigur şi invers, întâmplările banale sclipesc uimindu-ne
într-o lumină stranie şi plină de mister.
Lumea copilăriei noastre
dar şi a celor din jur e mult mai complexă decât pare la prima vedere. Copilul
manifestă un fenomen de transparenţă paradoxal. El vede ceea ce nu se vede,
lucrează cu arhetipuri, sintetizează uluitor, fără să perceapă, analizând
lucrurile. Deşi în proporţie de 75-80% personalitatea sa e pe deplin formată la
doar cinci ani, să spunem, copilul refuză să diferenţieze lumea altfel decât
emoţional.
El ştie mai dinainte
povestea pe care i-o spunem şi ne admonestează drastic pe noi, maturii, dacă
schimbăm ceva ori ne oprim; e atent şi perseverent, face dovada unei acute voinţe
şi nu e niciodată singur. Însufleţeşte obiectele ce-l înconjoară sau, după caz,
dă calităţi umane unor animale de care se simte atras. Jocul e pentru copil o
stare de fapt. E deja un loc comun dacă afirmăm răspicat că mulţi pictori, poeţi,
dramaturgi, scriitori exploatează cu succes lumea copilăriei şi inocenţa ei.
Ca poetă, Tincuţa
Horonceanu Bernevic ni se descoperă preocupată de eul său şi, mai în
adânc, şi de sine. O face mai totdeauna la modul cel mai curajos cu putinţă,
uzând din plin de sinceritatea emoţională pe care şi-o extrage cu pricepere,
perspicacitate şi înalt profesionalism, din lumea copilăriei.
Anotimpul păpuşilor e
numai unul dintre volumele sale de poezii care a apărut în 2017 la Editura „Singur”
şi care poate proba cu deplin temei cele afirmate de noi. Tincuţa Horonceanu
Bernevic dezvoltă dezinvolt o scriitură calmă, firească, modernistă, reflexiv
postmodernă, în construcţia poemelor sale totul părând a fi neforţat, curgător şi
de o sfâşietoare sinceritate şi simplitate, simplitate care, trăită emoţional şi
ingenios, realizează ficţional şi nu numai, un punct de contact al umanului cu
opera celei ce scrie, cu pagina scrisă în speţă.
Scriitoarea despre care
vorbim s-a născut în judeţul Bacău, în satul Pîrjol, în anul 1969, şi este
licenţiată în Drept la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Lucrează
ca muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău şi este
custodele Casei Memoriale „George Bacovia”. A publicat mai multe
cărţi printre care:
Vitrina în care dorm mirii (poezii),
Bacău, 2002, Editura Fundației „Georgeta și Mircea Cancicov”; Poezii
pentru Tudorel. Carte de colorat, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006; Zâmbeşte, copilărie! (Poezii pentru
copii), Editura CDPress, Bucureşti, 2009; Strigătul ca o punte (poezii), Editura „Rovimed Publishers”, Bacău,
2010; Cartea bunicilor mei, Editura „Rovimed
Publishers”, Bacău, 2012; Copilul furnică
(roman), Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti, 2013; ediţia a
II-a eLiteratura, Bucureşti, 2016; Poezii
pentru copii ca tine, Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2017.
Cartea despre care vom
discuta în continuare, „Când totul era verde”,
apărută la Editura „Limes” din Cluj, în anul 2018, e un roman de 145 de pagini,
scris ingenios şi sugestiv sub forma unui poem dramatic, realizat cu măiestrie şi
profesionalism. În fapt, avem de-a face cu o proză poetică de înaltă calitate. Delicată,
cu o voce subtilă şi cu o sensibilitate profundă, autoarea îşi întoarce
privirea asupra epocii în care s-a născut şi s-a format ca om mama sa. Într-o
elaborare lirică preţioasă şi elevat spirituală, Tincuţa Horonceanu Bernevic ne
demonstrează, uzând de tenebrele dar şi de candoarea psihologiei feminine, o
dragoste neţărmurită faţă de părinţi şi, îndeosebi, faţă de mama sa care, se
pare, i-a fost în viaţă călăuză, dar şi model de existenţă.
Amestec de ficţiune şi
realitate într-un dozaj pertinent, romanul poetic despre care vorbim sondează
cu dezinvoltură universul copilăriei pe care ni-l prezintă aproape nealterat,
cu aplecare frenetică şi sensibilă înspre detaliu. Dezvoltă în acelaşi timp şi
o doză de romantism post-modern, sentimentul monografic descris e unul
captivant şi oarecum vizionar şi sfâşietor totodată. Într-o atmosferă realistă şi
discriminatorie, autoarea descrie cu minuţiozitate şi talent peisaje şi oameni
care, pentru o vreme, îşi proiectează destinul, ba chiar lucrează activ pentru
împlinirea lui. Portretul sufletesc al multora dintre ei e unul destul de crud,
vieţile unora dintre ei sunt destul de fragile şi, din păcate, mutilate de
nedreptate, neputinţă şi amăgirea viselor neîmplinite.
Iată una din declaraţiile
bătrânei de 79 de ani, care este şi personajul principal al naraţiunii de care
ne ocupăm: „Atunci când roata se învârte, noi uităm. Uităm şi răul, şi binele. Aşa
le e dat oamenilor să uite. Ca să reziste încercărilor de tot felul şi să-şi
făurească în permanenţă viaţa în momentul prezent. Zilnic s-o adapteze unui
vis. Eu modelez lutul acesta necunoscut de 79 de ani şi căutările mele se
reconfigurează în fiecare zi; când cred că am aflat totul, că ştiu totul,
descopăr că nu ştiu nimic. Şi totul e doar o fărâmă de vis... “
Această filosofie a vieţii
ca o fărâmă de vis e una din ideile viabile ale acestei naraţiuni; a trăi şi a
făuri în permanenţă prezentul e una dintre ideile care a preocupat întotdeauna şi
preocupă mişcarea feministă, dar şi femeia contemporană. A trăi clipa şi timpul
prezent - iată o
întreagă filozofie de viaţă... rostită
cât se poate de firesc, dar şi înfăptuită cu mare greutate.
Experienţa lucrurilor
care ni se întâmplă de-a lungul unei vieţi e adevărată, dar parţială şi poate
de aceea ambiţia stării poetice e aceea de a reedifica realitatea, salvând-o de
banal şi redându-i demnitatea prin strălucirea cuvintelor. Această formă
recompusă reface în sine „jocul lumii”. Ambiţia poetului e tocmai aceea de a se
păstra în zona unor notaţii, ale unei sensibilităţi brute, ca într-o baie care
e în stare să conserve puritatea sentimentului tocmai prin doza lui de
empirism. Îmi vine în minte expresia poetului italian Roberto Sanesi care
definea poezia astfel: „La somma dicio e morfo e di una profezia”. O fericită şi
admirabilă formulă de altfel, întrucât percepţia acută a realului lasă să
vibreze în surdină o emoţie filtrată şi recompusă. Asta pare să fie şi situaţia
de fapt a prozei poetice a Tincuţei Horonceanu Bernevic.
O durere înăbuşită şi o tristeţe de profunzime traversează
ca un fir roşu această lucrare, în surdină, în care avem de-a face cu experienţa
nefastă a războiului. Capitole precum „Jucăriile războiului”, „Glonţul rătăcit”,
„Am plâns cu războiul în braţe”, „Cu neamţul în casă”, „Foametea” (1946-1947)
ilustrează semnificativ această linie narativă a romanului.
Atât fizica modernă cât şi psihologia ceva mai profundă ne
dezvăluie şi prin cercetări ceva mai noi şi mai pertinente faptul că universul
vibrează în jurul nostru, că prin rezonanţă el ne poate determina conduita, dar
şi modelul de sensibilitate după care ne comportăm sau/ şi percepem lumea
înconjurătoare. Aşa stând lucrurile, în mod sigur, adevărul universal pe care-l
percepem sau nu, adevărurile pe care le intuim, iubirea din jurul nostru ca şi
cea pe care suntem în stare să o iradiem îşi pun cu siguranţă amprenta asupra
destinului nostru prezent sau viitor. Elementele particulare ale fizionomiei
noastre sunt astfel îndrituite să ne determine atât obiectiv cât şi subiectiv progresul
individual.
Una dintre calităţile intrinseci ale acestei cărţi este
aceea că ea tinde să realizeze o cuprindere monografică a Hemeieniului şi a Tazlăului, sat în care se desfăşoară acţiunea
romanului, în care s-a născut şi a crescut personajul principal al naraţiunii. Zona
bogată-n tradiţii şi obiceiuri, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi autoarea
însăşi, e descrisă cu talent, culoare şi obiectivitate, dar şi cu un sentiment
autentic, filtrat cultural şi artistic la cea mai înaltă tensiune emoţională.
Din acest punct de vedere, romanul reprezintă un document al memoriei
colective, desigur fragmentar ilustrat, dar semnificativ din punct de vedere
individual.
Lutăria satului, hleiul râpei galbene din malul Tazlăului
din care copiii satului îşi modelau păpuşile de lut era un univers în sine: „Dacă
te strângea pielea şi devenea neîncăpătoare şi simţeai că nu mai poţi să creşti
din cauza unei boli, a unui necaz, a sărăciei, a războiului, tot ce trebuia să
faci era să ieşi în luncă, într-o zi de primăvară însorită şi să te laşi în
seama vântului ca să-ţi cureţe toate zgura de pe tine şi din tine. Spre seară
ajungeai acasă ca nou”.
Tinca Horonceanu, născută Lupu, eroina principală a acestei
naraţiuni, este, precum se vede, o
povestitoare iscusită şi neîntrecută. „Am scris despre mama fiindcă i-am promis
la nouă ani că voi scrie o carte despre ea. Poveşti de viaţă le-aş numi eu,
zice autoarea. Poveşti trăite le spune ea, personajul principal”. Confesiunile
autoarei sunt dezvăluite cu tandreţe şi lirism de o voce feminină puternică şi
matură, ajunsă la o maturitate stilistică deplină care, ce-i drept, îi permite
să evoce în contrapunct scenete ceva mai dure: „În podul casei”, „Colinde şi
urături la ceas de seară”, „Făcături de dragoste”, „Cel nechemat ne dădea
târcoale”, „Cântec de mierlă şi magie neagră”, „La secerat cu ziua”, „Viaţa
mea, viaţa lor”, „Cânepa, aurul fetelor”, „Puterea oglinzilor”, „Câinii
zăpezii, „Vin berzele”, „Hora, bâlciul vedrele”, „Mama şi lupul”, „Peţitorii”,
„Datul în bobi la ceas de seară” - sunt capitole ale
cărţii în care sentimentul monografic, aşa cum l-am numit noi, e pe deplin
întemeiat şi cu prisosinţă, credem, ilustrat convingător. Puţini artişti şi
scriitori sunt astăzi în stare să redea şi să surprindă imagini atât de vii şi
pătrunzătoare cum sunt cele de faţă care să oglindească direct sau/ şi indirect
puterea pe care o are natura asupra noastră, capacitatea acesteia de a-l modela
pe om într-o diversitate de moduri.
Citind fluent textul acestei cărţi ne rămân pe retină, dar şi
în memorie, câteva siluete pregnante, pline de temperament şi vigoare şi care
sunt personajele principale ale naraţiunii. Între ele însă se detaşează de
departe Tinca Horonceanu, un caracter demn, neînfricat, o femeie aprigă,
harnică, respectuoasă şi iubitoare de oameni, o familistă convinsă, o
întreprinzătoare inventivă şi inteligentă. Ea ştie să-şi îmbrace faptele cu
vorbe clare, frumoase şi elegante. Există în lumea satului o anume deschidere
către un orizont magic şi care e foarte bine reprezentat în roman. Un suflu magic
însufleţeşte tinerele fete în noaptea de Anul Nou ori în cea de Bobotează, în
jocul oglinzilor ori al viselor pentru aflarea ursitului.
Viaţa personajului principal, cu bucuriile şi greutăţile
lui, reprezintă de fapt cel mai important fir narativ al romanului. Prin gustul
pentru detaliu al autoarei, prin asocierea involuntară trezită de o anume
imagine, se încheagă ori se derulează biografia unor personaje. O nostalgie cumva obiectivă luminează intermitent
narativul, iar realitatea îşi încetineşte întrucâtva mişcarea la graniţa cu
imaginarul.
Tincuţa Horonceanu Bernevic s-a aşezat în faţa sertarului
cu amintiri şi se răsfoieşte pe sine, filă cu filă, tristeţe cu tristeţe.
Sigur, amintirile sale sunt reale însă pot fi şi „posibile”.
Eul său despletit marchează trecerea clipelor cu tot ceea ce poate să însemne
omul, poetul, spiritul şi dorinţa, ori cugetul şi fiinţa. În podul casei sale
de baştină găseşte uimirea, bucuria, mirajul, visarea, tihna, lenea, tinereţea,
părerea de rău, timpul copil, timpul bătrân, atitudinea, profunzimea, licărul, speranţa,
neclintirea şi multe altele. Rostul timpului învăţându-l din mers. Aşa da, aşa nu!
Câtă francheţe, câtă simplitate, câtă magie, cât adevăr şi
câtă frumuseţe!
