Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)

duminică, 4 ianuarie 2015

Adrian Dinu RACHIERU – Un trio băcăuan

Cerînd un răgaz (prelungit excesiv, observăm) „pe malul tăcerii”, Victor Munteanu ne asigura, în pofida peisajului colcăitor, că „o epidemie de linişte a lovit poezia locală”. Bineînţeles, nu are dreptate, chiar dacă „petarda liniştii răsună în cer”. În plus, dacă „jucăuşul” Calistrat Costin se ascunde expunîndu-şi „măştile”, iar Victor Munteanu se destăinuie, d-na Tincuţa Horonceanu Bernevic se repliază în matca melancoliei, anunţîndu-ne solemn: „sufletul/ alunecă în migrenele toamnei”. Poeta, „un custode învelit într-o lacrimă” (v. Eu sînt) este chiar referent la Casa memorială „G. Bacovia”, membră a USR, colecţionară de premii etc. Umblînd desculţă prin vise, „cu urme de copilărie”, va scrie, inevitabil, şi pentru cei mici. Copilul-furnică (2013), de pildă, depănînd povestea lui Alikan, ne îndeamnă să devenim mai buni, avînd şi puterea de a ierta. Şi în Strigătul ca o punte (Rovimed Publishers, 2010) va recunoaşte, cu suavitate imaginativă, alungînd pulsiunile întunecate: „îmi caut copilăria/ pe clapele unui pian părăsit”. Dacă, în astfel de cazuri, rulînd o viziune ingenuă, îşi repertoriază trăirile, ea nu desfăşoară, observăm, o dicţie energică, dar nici nu cade în langoare discursivă, fie că îşi contemplă, cu detaşare, destinul, fie că dă dovadă de gesturi „caritabile”. Astfel, în prima ipostază, desenul imagistic, deşi cu timbru îngîndurat, surdinizează angoasele: „Îmi ţin respiraţia/ intru în cuşca/ unde cuvintele aşteaptă flămînde/ sînt un îmblînzitor de vocale/ condamnat la o mască/ de înger bun” (v.Destin). În cealaltă împrejurare, chiar ferecîndu-şi strigătul, va mărturisi: „Îmi vindec ultimii paşi/ pene de înger/ şoptesc în vitralii/ degetele cîntă la pian/ iubitului meu de ceaţă/ o sonată a lunii/ doar lacrima se prelinge/ pe drumul/ prăbuşit în aplauze” (v. Caritate). Sau în acest splendid Reqviem, aşteptînd, cu „sufletul ruginit în ploaie”, întîlnirea, lansînd strigătul-punte: „Groparul îmi adună oasele/ şi tace/ în lume e frig/ cerul din mine s-a topit/ şi te strig”. Dacă „demoni ascunşi/ cauterizează dureri”, poeta, într-un moment euforizant, nu va ezita să se mărturisească: „Îmi şuieră primăvara în sînge/ ca o limbă de clopot/ însetată de-un pahar cu tărie” (v. Primăvară on-line). De regulă, răceala versului maschează clocotul afectelor; cenzurarea lor întreţine o adoraţie castă, precum în acest Exerciţiu, în care mîinile „desenează inimi/ restartează iubiri/ cu un pocnet din degete”. Rămîne strigătul, mereu invocat, „ca o punte/ pe care ţi-e frică să treci”; ceea ce ar confirma, însă, neîmplinirea: „zideşti o seară de dragoste/ ca pe o zodie în care/ n-ai să te naşti niciodată”. Dacă un poet „e un grăunte de nisip”, risipindu-şi tinereţea „între două cuvinte”, tot el „adună cuvintele lumii/ Şi le aşază pe buzele îndrăgostiţilor” (v.Despre frumuseţe). Ceea ce, desigur, ar pune sub semnul întrebării o altă destăinuire, improbabilă: „tînjesc după o dimineaţă/ în care să-mi încui sufletul/ într-un seif”.
Poetă de mare sensibilitate, fragilizîndu-şi trăirile, învăţînd strigătul-punte, „înnodînd nopţile”, aşteptînd galopul cailor albi, Tincuţa Horonceanu Bernevic, recidivînd după o lungă pauză lirică (Vitrina în care dorm mirii apărea tocmai în 2002!), merită a fi urmărită. Ceea ce ne propunem, motivaţi de această „întîmpinare” întîrziată, aşezată sub acolada unui alt decupaj, meritînd a fi citat drept încheiere: „Pe braţele mele cresc păduri/ în care vom intra/ fără să privim înapoi”.
Convorbiri literare - septembrie, 2014

Torturi de zăpadă

Bradul de Crăciun, stele roşii, brazi verzi, sau stele verzi, cum vreţi voi....

O, brad frumos, o...

Frişcă naturală, ananas, stafide. Diplomat?

Stele, meteoriţi, comete... Ce mai contează?
Din marţipan să fie!

Tort de cafea şi ciocolată,
îmbunătăţeşte dioptriile!!!
După Revelion!

Decoraţiuni din marţipan.
De sezon.