Dacă nu poți vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, atunci vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi! (părintele Arsenie Boca)

vineri, 27 iunie 2014

Parcă mai are vreo importanţă!

Dacă viața pe acest pământ nu-i decât o clipă, de ce se mai zbat oamenii să se prefacă, să urle, să adune, să risipească, să fie mereu cum vor alţii?
Ați simțit vreodată zădărnicia? Aspectul ei de cărămidă arsă, suflarea ei de vânt fierbinte? Deșertăciunea acestei lumi prefăcute?          
Ați apucat să vă retrageți din iureșul întâmplărilor, pe margine, să-i vedeți pe cei implicați cum se agită degeaba? E ca și cum ai privi o tornadă la televizor. Va trece!
Ați apucat vreodată să vă fie milă de cei răi și mici la suflet? Cei care au un univers mărunt al lor și acolo ei fac legea, ei sunt proprii lor Dumnezei.
Azi zădărnicia mi-a încercat sufletul. Pentru puțină vreme. Cineva m-a tras de mânecă la timp.
Un băiețel de trei ani s-a jucat cu mine „de-a statuia”. Și râsul lui senin, și ochii ca doi tăciuni negri îmi spuneau că  „celelalte” sunt deșertăciune.
Aș fi vrut să rămân o statuie prinsă în această clipă de fericire adevărată!

marți, 17 iunie 2014

Astăzi am aflat ce-i frica (pagini de jurnal)



                                    
De dimineaţă am avut o inimă rea. Adică simţeam în piept o ceaţă nehotărâtă. Dacă e albă sau gri. La şcoală am băieţi în clasă. Nu sunt prea deştepţi. Adică nu la note ci aşa în general. Uneori sunt răi. Învăţătoarea a întârziat la oră. Nu ştiu de ce. Dar m-am plictisit aşteptând-o. Când mă plictisesc îmi vine să oftez. Şi am început să alerg şi eu prin clasă.
Eu sunt cuminte. Dar mai alerg câteodată. Când alergăm, râdem foarte tare şi uităm de toate. Colegii mei ies pe holul şcolii. La început tiptil, pe urmă cu râsete cu tot. Lângă uşa clasei noastre este uşa de la clasa celor mari. Ei au biologia. Eu nu ştiu ce-i biologia, dar are coperta cu animale. Este frumos să înveţi pe o carte cu animale. Băieţii din clasa mea bat la uşa celor mari şi fug. Profesoara lor iese de mai multe ori şi nu vede pe nimeni.
Mă duc şi eu pe hol. Unul bate cu pumnul în uşă şi fuge repede. Vreau şi eu să fug dar nu mai apuc. Profesoara a ieşit şi m-a prins. Inima îmi bate foarte, foarte repede, şi în capul meu este cineva care-mi spune:
„N-o lăsa să pună mâna pe tine!
Muşc-o!
Fugi!”
Dar eu nu pot face ceea ce-mi spune cineva din capul meu. Colegii mei stau cuminţi în bancă. Şi mă privesc bucuroşi că n-au fost ei prinşi. Eu nu sunt bucuroasă.
Vreau să-i spun că nu eu am bătut. Dar profesoara mă ia de ureche şi mă târăşte la cancelarie. O urăsc. Este mică de statură, cu părul de cânepă, lung şi cu gura mare. Are pantofi cu toc, dar tot mică e. Deschide uşa verde. Eu nu am fost niciodată aici. În mijlocul cancelariei este o masă lungă ca la prasnic. Are o faţă de masă roşie. Aici e mai cald ca în clasă. Învăţătoarea mea e lângă sobă. Toţi se holbează la mine. Parcă l-au văzut pe dracu’.
Ce s-a întâmplat? Învăţătoarea mă priveşte pe sub ochelari. Îmi vine să intru în pământ când mă priveşte aşa. Profesoara mică spune, băgându-mi un pix în obraz, că sunt nesimţită şi i-am deranjat ora.
Vreau să spun că nu e adevărat dar cuvintele nu ies pe gât. Cred că se duc în burtă. Prin părul meu cârlionţat trece mâna celor din jur, care mi-l smulg, de câte ori aud cuvântul „nesimţită”.
Nesimţiţi sunteţi voi că nu mă lăsaţi să vorbesc!
Obrajii îmi ard şi două lacrimi apar la coada ochiului.
„Nu, nu plânge!” aud iarăşi în cap vocea aceea străină.
„De ce?”
„Numai proştii plâng!”
Las capul în jos şi intru într-o muţenie hotărâtă.
Vorbeşte!
Spune!
Dar eu nu am mai putut spune nimic. Gura mea era plină cu ură. Ura e cam amară şi un pic sărată de la lacrimi.
M-am întors în clasă cu învăţătoarea în urma mea şi colegii mei sunt foarte
cuminţi. Nu recunoaşte nici unul adevărul. Dacă aş fi mai mare, i-aş bate pe toţi la rând, până ar spune adevărul.
 La sfârşitul orelor am plecat acasă. Cu un bilet pentru mama. Este poftită la şcoală. Mi-am lăsat ghiozdanul pe pat şi am ieşit pe prispa casei. Stau rezemată de perete şi privesc cerul înnorat, prin via de la streaşină. Oftez. Inima mea este mică, mică de tot. Poate că nici nu mai am inimă. Pun mâna pe piept, speriată, şi o aud tic-tac, tic-tac, bate foarte, foarte repede. E acolo! Ce bine că n-a plecat în altă parte. Oamenii nu pot trăi fără inimă. Devin uscaţi.
  Am luat un strugure şi l-am mâncat încet, boabă cu boabă.
Cum să-i spun mamei? O pasăre cântă pe gardul de la grădină. Gardul e ud şi pasărea habar n-are. Ce bine-ar fi să fiu şi eu pasăre... să scap din această încurcătură!
Picioarele mele sunt moi, ca lâna, şi tremură, dacă mama nu mă va crede?
Lacrimile din ochi se duc în gură şi mănânc struguri cu lacrimi cu tot. Aşa am simţit eu ce-i frica şi am vrut s-o alung, să nu mai tremur şi i-am dat biletul mamei. N-am bătut eu în uşă!

vineri, 13 iunie 2014

Fericit doar cu tabletă?



Copil sărman, copil orfan, copil abandonat. Copil!
Orice copil este un amestec de fragilitate și delicatețe, cu aceeași inocență purtată în privire. Prin urmare, trebuie să fim atenți, noi, adulții, ce facem cu sufletul acestor copii.
Apar în media copii din lista de mai sus. Imediat sar binevoitorii. Nu le iau în nume de rău intervențiile. Poate veacul acesta e mai altfel.
De ce are nevoie un copil pentru a fi fericit?
De mâncare, de hăinuțe curate și de cineva care să-i poarte de grijă, cineva care să-l îmbrățișeze și să-i spună: noapte bună!
Poate câteva ședințe la un psiholog, acolo unde este cazul, în care să i se explice cam cum e viața asta aiurită.
Majoritatea primesc în schimb tablete, excursii la Disneyland, chestii strălucitoare și nemaivăzute, care îl fac pe cel mic să-și facă o părere eronată despre cum ar trebui să-și trăiască el viața.
E bruiat, e confuz. Strălucirea însă se termină rapid.
În final se întoarce la viața lui grea, în coliba în care nu are curent sau apă, cu o tabletă care îi arată o altă viață decât cea pe care o trăiește.
Și crește cu lacrimi în ochi. De neputință. Tableta nu știe să facă clătite. Nu-i pregătește o pijama curată. Și nici nu-l îmbrățișează vreodată.
Așadar, fericirea poate veni uneori doar de la o bucată de săpun.

duminică, 8 iunie 2014

Azi am mâncat bureţi (Pagini de jurnal)

                      
                                                  
Astăzi am mâncat bureţi. Gabriela i-a găsit. Gabriela este vecina mea. Eu îi spun Gabi. Suntem prietene nedespărţite. Am fost să vedem un cuib de pasăre. Dar era gol. Şi ne era foame. Gardul de la grădina lui nenea Sandu are şarampoi. Eu am crezut că „şarampoi” e un balaur negru. Dar era doar un copac tăiat, pe care se sprijinea gardul. Şi, cel mai bun lucru, era plin de bureţi. Apoi i-am mâncat. Nu pe toţi, că erau prea mulţi şi n-am putut, dar am păstrat secretul ca să mai mâncăm şi mâine. Aveau gust ca dopul de plută, dar, de foame erau buni. Erau negricioşi, cu marginea galbenă. Am cerut apă, că ne era sete.
Odeta ne-a dat cu ruj. Eu nu ştiam ce-i rujul. Am stat un sfert de oră, aşa zicea Odeta, cu gura căscată, ca să se usuce. Odeta e sora lui Gabi. Este la şcoală. Eu nu merg la şcoală! Mama spune că voi merge la anu’.
Tanti Lenuţa ne cheamă la masă. Şi pe mine mă cheamă. Spune că am alergat destul toată ziua şi trebuie să ne fie foame. Noi nu vrem să mâncăm. Ea ne întreabă cine ne-a hrănit. Am simţit un fel de bucurie în piept când i-am spus cum am găsit bureţii.
Tanti Lenuţa s-a făcut albă la faţă şi a strigat după nenea Sandu. Ei sunt părinţii lui Gabi. Mie îmi place de ei, că-mi dau bani mari când merg cu uratul. Uneori, mă duc de două ori cu uratul. O dată ziua, o dată seara.
Mama îmi spune că aşa ceva e ruşinos. Ei nu mi-au zis nimic. Mi-au dat bani şi cozonac. Şi mama a făcut cozonac. Mama face mereu cozonac şi plăcinte. Numai plăcinta cu cartofi nu-mi place.
Tanti Lenuţa mă întreabă dacă mama e acasă. Mama e mereu acasă. Aşa stau mamele, acasă! Apoi ne ia de mână şi ne trage după ea. Oare de ce-i supărată? În poartă, dă cu ochii de mama. Am văzut că vorbeau tare şi se mirau, parcă venise apa mare. Când plouă mult vine apa mare şi ia casele oamenilor. Noi facem vaporaşe de hârtie şi le punem în bălţi. Apa mare nu ajunge la casa noastră. Noi stăm pe deal.
Mama strigă după un vecin, să-i aducă vaca din cireadă. Cireada sunt vacile care pasc pe islaz. Un văcar le păzeşte cu o ghioagă. Am pus şi eu mâna pe ea. E făcută din lemn tare şi cu ea se bat vacile. Pe vaca mea nu o bate nimeni, că se supără tata. Tata nu bate niciodată animalele.
Mama pregăteşte un lăptar. Lăptarul e din lut şi ni l-a dat de pomană mătuşa Adela, la Moşii de iarnă. Cum intră vaca pe poartă, în mijlocul ogrăzii, mama îi spală ugerul şi mulge un pic de lapte. Vaca se apără de muşte cu coada. Apoi fuge spre grajd, unde este viţeluşul ei. E o vacă mai mică şi foarte jucăuşă. Am botezat-o Vereana, pentru că s-a născut vineri. Noi alergăm de colo, colo, bucuroase. Tanti Lenuţa ne întinde lăptarul, plin pe jumătate, şi ne spune să bem. Aş vrea să-i spun că nu-mi trebuie, dar glasul ei e foarte rece. Beau cu înghiţituri mari, lapte cald. Şi Gabi face la fel. Am crezut că va bea toată lumea. Că e un fel de joc. Dar numai noi două am avut parte de asta.
Până seara nu am mai ieşit din curte. Părinţii lui Gabi au stat la noi şi au vorbit cu părinţii mei. Ne întrebau mereu câte ceva. După câteva ore, noi tot alergam vesele şi părinţii noştri şi-au făcut cruce. I-au mulţumit lui Dumnezeu. Mereu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru  ceva.
A doua zi, nenea Sandu ne-a luat cu el şi a tăiat şarampoiul. A aruncat toţi bureţii de pe el şi ne-a spus că murim dacă mai mâncăm aşa ceva.
Mie îmi pare rău, că erau mai buni decât plăcinta cu cartofi.

luni, 2 iunie 2014

Ce facem cu copiii de pe locul doi?



Toată lumea îşi doreşte să aibă copii învingători, copii geniali care aduc faimă familiei, copii care să fie perfecţi, la masă, la şcoală, la duş, în societate, oriunde…
Dar ce ne facem cu copiii care nu reuşesc să urce pe podium? Cu cei care, deşi se străduiesc, nu sunt la înălţimea aşteptărilor? Sau cu cei care nu pot mai mult?
Le inoculăm adesea ideea că nu au reuşit din vina unora sau a altora, că există răuvoitori în jur. În loc să-i învăţăm să se bucure de locul doi, să fie ei înşişi, să repare dacă au greşit ceva, îi ajutăm să-l urască pe cel de pe locul întâi.
Le sporim astfel frustrarea prin ideea că dacă nu sunt primii, nu pot fi iubiţi şi apreciaţi, nu pot reuşi în viaţă. Nimic mai fals!
Am exemple la îndemână de copii mediocri care, prin perseverenţă şi seriozitate au ajuns pe scara socială sus, şi copii de coroniţă, an de an, care au ratat startul, tocmai pentru că nu  au fost învăţaţi să piardă. Nu le-a spus nimeni că fericirea şi reuşita în viaţă nu ţine de notele de zece pe linie, ci de lucruri mult mai profunde şi subtile.
Subiectul în sine ar putea fi dezbătut pe pagini întregi.
Aici am emis doar o părere personală. Şi un sfat pentru părinţi.
Îmbrăţişaţi-vă copilul şi când vă aduce o notă de 9 acasă. Nu e sfârşitul lumii! Şi nu uitaţi atunci când îl ţineţi în braţe, să-l întrebaţi cu drag, ce mai face!