Toată lumea îşi
doreşte să aibă copii învingători, copii geniali care aduc faimă familiei,
copii care să fie perfecţi, la masă, la şcoală, la duş, în societate, oriunde…
Dar ce ne facem
cu copiii care nu reuşesc să urce pe podium? Cu cei care, deşi se străduiesc,
nu sunt la înălţimea aşteptărilor? Sau cu cei care nu pot mai mult?
Le inoculăm
adesea ideea că nu au reuşit din vina unora sau a altora, că există răuvoitori
în jur. În loc să-i învăţăm să se bucure de locul doi, să fie ei înşişi, să
repare dacă au greşit ceva, îi ajutăm să-l urască pe cel de pe locul întâi.
Le sporim astfel
frustrarea prin ideea că dacă nu sunt primii, nu pot fi iubiţi şi apreciaţi, nu
pot reuşi în viaţă. Nimic mai fals!
Am exemple la
îndemână de copii mediocri care, prin perseverenţă şi seriozitate au ajuns pe
scara socială sus, şi copii de coroniţă, an de an, care au ratat startul,
tocmai pentru că nu au fost învăţaţi să
piardă. Nu le-a spus nimeni că fericirea şi reuşita în viaţă nu ţine de notele
de zece pe linie, ci de lucruri mult mai profunde şi subtile.
Subiectul în sine
ar putea fi dezbătut pe pagini întregi.
Aici am emis doar
o părere personală. Şi un sfat pentru părinţi.
Îmbrăţişaţi-vă
copilul şi când vă aduce o notă de 9 acasă. Nu e sfârşitul lumii! Şi nu uitaţi
atunci când îl ţineţi în braţe, să-l întrebaţi cu drag, ce mai face!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu