Poveste cu o bunică - A story about a granny - Povești cu Tincuța - Stories with Tincuța - Christmas story

O geneză proprie - Pasărea din ochiul meu stâng - Mioara Bahna

O geneză proprie - Tincuța Horonceanu Bernevic: „Pasărea din ochiul meu stâng”

Cronică semnată de către Mioara Bahna în revista Plumb, nr. 194, mai 2023.

 

Închinată, la început, păsării, adică zborului, ca expresie a aspirației spre dezmărginire cartea Tincuței Horonceanu Bernevic, „Pasărea din ochiul meu stâng” – Editura Eikon, București, 2020 –, mărturisește o sensibilitate din care se naște și al cărei conținut se exprimă, în cea mai mare parte, alegoric (de pildă, prin imaginarea onirică a lumii ca o gară pe care înghițind-o, poeta o privește apoi asemenea unui Gulliver, prizonier al propriilor fantasmagorii, culcat printre pitici, pe care-i observă cu plăcere, urmărindu-le / închipuindu-le zbaterile și zădărniciile și fiind, la rându-i, obiect de studiu pentru ei) și cuprinde, în esență, șapte poezii, consacrate unor șapte zile, care, prin număr și prin conținut, trimit, automat, cu gândul la Facere, flancate de un incipit despre „Dumnezeul păsărilor”, urmat de „Pasărea căzută” (un fel de avanpremieră a ceea ce urmează sau, un fel de „episod-pilot” al întregului) și, în continuare, de alte trei poezii: „Raiul”, „Întunericul” și „Lumina”, ceea ce, în felul acesta, duce cu gândul la o ipostaziere insolită a unei geneze proprii. Visul de-a altă realitate posibilă, în care evadează cu gândul eul liric, este laitmotivul exprimat sau sugerat al întregului volum. Astfel, „Ziua întâi” este a visului de-a gara, căreia, în funcție de diverși factori, i se pot atașa o seamă de conotații, începând cu sugeratul motiv al călătoriei, cu numeroasele ei posibile semnificații, unele dintre ele devenite, prin timp, toposuri: viața ca o călătorie; călătoria ca formă de cunoaștere... „A doua zi” este a dorinței / visului de a reveni la paradisul pierdut, al copilăriei, al inocenței („când ai cinci ani / lumea crede că ești prostuț / că nu pricepi nimic...”). „Ziua a treia” este a simulării (tot un fel de vis), în adolescență, a importanței de fi / a se arăta cumva altfel decât îți este realitatea în lume („mi se pare că demnitatea e salvată / și merg pe tocuri fără să mă clatin...”). „Ziua a patra” este a tentativei de exorcizare, de eliminare, tot în vis, a ceea ce este nociv, începând de la nivelul cuvintelor: „Azi am încercat să scot cuvântul răutate”... „Ziua a cincea” este despre visul de-a maternitatea: „Dacă aș fi însărcinată / aș vrea să fac gemeni / mi-aș face mult rochii verzi / din frunze de sfeclă verde”... „A șasea zi” este despre o lume rămasă liberă, prin plecarea, fie și temporară, a autorității, fiindcă „Directorii instituțiilor de cultură / au plecat toți la specializare...” În fine, „A șaptea zi” este despre visul de-a altfel de poezie, scrisă, tot ca o alegorie, de ființe acvatice prietenoase: Poetele / erau delfini jucăuși”... Prin toate aceste imagini, întregul demers liric al Tincuței Horonceanu Bernevic se realizează, de fapt, ca un tablou al diversității lumii, redat din perspectiva unui eu textual atent la frământările acesteia, la excesele ei, la disfuncțiile cu care se confruntă și din care se alcătuiește continuu „materialul” pentru o viitoare „geneză”, în malaxorul căreia cu și ,mai ales, fără voie intră tot ce a mai fost, dar cu pretenția noului, zbătându-se între ce este și ce ar putea fi dacă... Mai mult chiar, poeta face, în felul acesta, o selecție și, în același timp, o analiză a banalului cotidian, contribuind la scrierea unei istorii a efemerului. Și poate de aceea nu lipsește, implicit sau explicit, din poezii nici nota critică la adresa alcătuirii și, îndeosebi, a funcționării lumii. Prin urmare, cartea este încă o demonstrație a tentativelor omului de a(-și) lăsa urme(le) prin lumea de care este atașat cu toată ființa, pe care o iubește și o detestă în egală măsură, cu toate ale ei, înălțări sau neajunsuri. Pe de altă parte, un mesaj al cărții ar putea fi că pentru fiecare ins, lumea se naște odată cu sine și, de aceea, fiecare caută să-i găsească și să-i înțeleagă noimele construindu-și o „geneză” personală, într-un univers care are „chipul și asemănarea” celui ce îl percepe, ceea ce nu este, de fapt, decât o formă de manifestare a aspirației spre libertate, atribut al ființei cugetătoare, este o modalitate de împlinire a menirii omului.