Imn acatist pentru Sfânta Mare Muceniță Ecaterina

Născută din neam bun, bogată și frumoasă,

Tu nu ai vrut s-ajungi o mare-mpărăteasă.

Cea înțeleaptă-n vorbe, cea înțeleaptă-n gând,

Ai refuzat mărirea de pe acest pământ.

Desprins-ai din cărți multe înțelepciune rară

Tu, fiică de-mpărat, cea mai de preț comoară,

Mulți tineri te-au cerut pe tine de soție

Dar tu ai vrut c-alesul să aibă bogăție,

Să fie din neam bun, și om frumos la fire,

Și cărturar de seamă să fie al tău mire.

Iar mama ta o bună creștină te-a luat

Și-a mers la un duhovnic să ceară-n taină, sfat.

Părintele-auzind frumoasele cuvinte

Un gând plin de lumină i-a fost trimis în minte

Și plin de bucurie, el ți-a vorbit firesc

De Fiul Preacuratei, de Mirele Ceresc.

El mai presus de toți e-n frumusețe, iată,

E plin de bogăție și-n Ceruri are Tată,

Și-înțelepciunea-I vie o revarsă peste fire

Cuvântul Său e drumul cel drept spre mântuire.

Primind icoana sfântă a Maicii lui Iisus,

Ai mers iar în cetate și te-ai rugat nespus

Ca El să ți se-arate, să-L vezi la chip frumos,

Dar Maica Preacurată a zis, privind în jos:

Privește Fiul Meu, fecioara Te așteaptă,

E plină de virtuți, cuminte, înțeleaptă!

Mirată de vedenii, de visu-adevărat,

Tu la duhovnic iată, ai mers, te-ai botezat,

Cu haină înnoită de Duhul Sfânt, acasă,

Tu te-ai rugat cu lacrimi ca să Îi fii mireasă,

Și noaptea-n vis pe deget, chiar mirele Iisus

Legându-te pe viață, frumos inel ți-a pus!

Și însuși împăratul, pe tine de soție

Te-a vrut, făgăduindu-ți a lui împărăție.

I-ai spus că ești promisă chiar Mirelui Ceresc

Și porți acum pe deget, inel dumnezeiesc.

Iar el să fii bătută, a pus, cu gândul rău

Să-ți lepezi tu credința în Unul Dumnezeu

Și zeilor mărire să dai. Ne-nduplecat,

Chiar viața ta ți-a luat-o păgânul împărat!

Tu te-ai rugat la Domnul în marea ta credință,

Să-ți dea putere ție, preasfântă muceniță,

Ecaterina, fiică de împărat, aleasă

A domnului Iisus, în cer să-i fii mireasă,

Tu, ce-ai ales cărarea Împărăției Sfinte

A Domnului din ceruri și-al tuturor părinte.

Cu bucurie astăzi poporul credincios

Ți se închină ție, spre slava lui Hristos!

Tu vorbești despre mine, eu vorbesc despre ea

Întâlnire cu poezia sau cum să ne locuim inimile

de Carmen Mihalache 

(Deșteptarea, 4 decembrie 2017)

La ceas târziu de seară, doar cu o zi înainte de venirea iernii, am fost invitați în spațiul neconvențional, boem, al Galeriei Velea, la un performance de poezie și desen. Care ne-a încălzit pe dinăuntru, ne-a transmis emoție, frisonul frumuseții, al iubirii în stare să ne ferească de răceala iernii ce tocmai a sosit.
Ne-a vorbit despre inimi locuite de dragoste sau golite de ea, strigând mereu după ea…Trei femei, poete și prietene, Violeta Savu, Tincuța Horonceanu Bernevic, Mioara Bălan, au țesut din versuri un incandescent dialog despre fuga de frigul, de înghețul sentimentelor, teama de necomunicare, dramatice absențe, dar și despre luminoase prezențe.
 
Când aproape șoptit, interiorizat, ca o incantație, cu infinită tandrețe, cu nostalgie, când pătimaș, cu furie, cu refuz, cu revoltă. Tu vorbești despre mine, eu vorbesc despre ea (un titlu parcă din filmografia lui Almodovar) s-a intitulat performance-ul imaginat de cele trei doamne, care l-au avut alături pe artistul plastic Ion Mihalache (de pe simeze ne împresoară, provocator, diferite ipostaze ale feminității, surprinse de pictor), poezia și desenul întâlnindu-se pentru a căuta, a desluși sensuri împreună. Sau, dimpotrivă, pentru a le învălui în mister.
Știți, pentru a nu strivi corola de minuni a lumii. Vio, Tincuța și Mir s-au dovedit a fi și bune actrițe, au avut naturalețe, grație, rostindu-și expresiv versurile. Violeta, care este îndrăgostită de teatru, scriind, mai nou, și lucrări dramatice, și-a asumat regia acestui performance, punându-și la bătaie imaginația și simțul ludic. Și ne-a convins să ne lăsăm topiți în calda, aproape intima atmosferă creată de acest work in progress, care conține promisiunea unei continuări.
șteptăm cu multă curiozitate și alte asemenea incursiuni în lumea artelor, a fertilelor corespondențe dintre ele. Pentru că ne bucură orice întâlnire cu delicata făptură a poeziei, care oprește parcă în loc, chiar dacă doar pentru câteva clipe, lumea asta nebună, ce se învârte aiurea pe lângă noi. Nu e ușor să creezi această senzație, dar actorii performance-ului la care am fost martori au reușit, pentru că, mai presus de orice, ei sunt legați de o frumoasă prietenie artistică.

Tu vorbești despre mine, eu vorbesc despre ea! 

Cronică REVISTA ATENEU, nr. 596

Numele tău, mamă, va fi purtat pe buze de călimară

de George Theodor CALCAN

Lumea noastră pare cu totul alta şi ea ne apare altfel dacă avem curajul, inventivitatea şi intuiţia necesară, dacă o putem privi cu suflet ingenuu din pragul poveştilor şi cu oglinda sinceră şi senină a unui ochi de copil. Inteligenţa imaginativă a unui copil pare a fi inepuizabilă şi, uneori, chiar diabolică, cu o putere de pătrundere demnă de invidiat; ea transformă cele mai bizare situaţii în întâmplări posibile, desigur şi invers, întâmplările banale sclipesc uimindu-ne într-o lumină stranie şi plină de mister.

Lumea copilăriei noastre dar şi a celor din jur e mult mai complexă decât pare la prima vedere. Copilul manifestă un fenomen de transparenţă paradoxal. El vede ceea ce nu se vede, lucrează cu arhetipuri, sintetizează uluitor, fără să perceapă, analizând lucrurile. Deşi în proporţie de 75-80% personalitatea sa e pe deplin formată la doar cinci ani, să spunem, copilul refuză să diferenţieze lumea altfel decât emoţional.

El ştie mai dinainte povestea pe care i-o spunem şi ne admonestează drastic pe noi, maturii, dacă schimbăm ceva ori ne oprim; e atent şi perseverent, face dovada unei acute voinţe şi nu e niciodată singur. Însufleţeşte obiectele ce-l înconjoară sau, după caz, dă calităţi umane unor animale de care se simte atras. Jocul e pentru copil o stare de fapt. E deja un loc comun dacă afirmăm răspicat că mulţi pictori, poeţi, dramaturgi, scriitori exploatează cu succes lumea copilăriei şi inocenţa ei.

Ca poetă, Tincuţa Horonceanu Bernevic ni se descoperă preocupată de eul său şi, mai  în adânc, şi de sine. O face mai totdeauna la modul cel mai curajos cu putinţă, uzând din plin de sinceritatea emoţională pe care şi-o extrage cu pricepere, perspicacitate şi înalt profesionalism, din lumea copilăriei.

Anotimpul păpuşilor e numai unul dintre volumele sale de poezii care a apărut în 2017 la Editura „Singur” şi care poate proba cu deplin temei cele afirmate de noi. Tincuţa Horonceanu Bernevic dezvoltă dezinvolt o scriitură calmă, firească, modernistă, reflexiv postmodernă, în construcţia poemelor sale totul părând a fi neforţat, curgător şi de o sfâşietoare sinceritate şi simplitate, simplitate care, trăită emoţional şi ingenios, realizează ficţional şi nu numai, un punct de contact al umanului cu opera celei ce scrie, cu pagina scrisă în speţă.

Scriitoarea despre care vorbim s-a născut în judeţul Bacău, în satul Pîrjol, în anul 1969, şi este licenţiată în Drept la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Lucrează ca muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău şi este custodele Casei Memoriale „George Bacovia”. A publicat mai multe cărţi printre care:

Vitrina în care dorm mirii (poezii), Bacău, 2002, Editura Fundației „Georgeta și Mircea Cancicov”; Poezii pentru Tudorel.  Carte de colorat, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006; Zâmbeşte, copilărie! (Poezii pentru copii), Editura CDPress, Bucureşti, 2009; Strigătul ca o punte (poezii), Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2010; Cartea bunicilor mei, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2012; Copilul furnică (roman), Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti, 2013; ediţia a II-a eLiteratura, Bucureşti, 2016; Poezii pentru copii ca tine, Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2017.

Cartea despre care vom discuta în continuare, „Când totul era verde”, apărută la Editura „Limes” din Cluj, în anul 2018, e un roman de 145 de pagini, scris ingenios şi sugestiv sub forma unui poem dramatic, realizat cu măiestrie şi profesionalism. În fapt, avem de-a face cu o proză poetică de înaltă calitate. Delicată, cu o voce subtilă şi cu o sensibilitate profundă, autoarea îşi întoarce privirea asupra epocii în care s-a născut şi s-a format ca om mama sa. Într-o elaborare lirică preţioasă şi elevat spirituală, Tincuţa Horonceanu Bernevic ne demonstrează, uzând de tenebrele dar şi de candoarea psihologiei feminine, o dragoste neţărmurită faţă de părinţi şi, îndeosebi, faţă de mama sa care, se pare, i-a fost în viaţă călăuză, dar şi model de existenţă.

Amestec de ficţiune şi realitate într-un dozaj pertinent, romanul poetic despre care vorbim sondează cu dezinvoltură universul copilăriei pe care ni-l prezintă aproape nealterat, cu aplecare frenetică şi sensibilă înspre detaliu. Dezvoltă în acelaşi timp şi o doză de romantism post-modern, sentimentul monografic descris e unul captivant şi oarecum vizionar şi sfâşietor totodată. Într-o atmosferă realistă şi discriminatorie, autoarea descrie cu minuţiozitate şi talent peisaje şi oameni care, pentru o vreme, îşi proiectează destinul, ba chiar lucrează activ pentru împlinirea lui. Portretul sufletesc al multora dintre ei e unul destul de crud, vieţile unora dintre ei sunt destul de fragile şi, din păcate, mutilate de nedreptate, neputinţă şi amăgirea viselor neîmplinite.

Iată una din declaraţiile bătrânei de 79 de ani, care este şi personajul principal al naraţiunii de care ne ocupăm: „Atunci când roata se învârte, noi uităm. Uităm şi răul, şi binele. Aşa le e dat oamenilor să uite. Ca să reziste încercărilor de tot felul şi să-şi făurească în permanenţă viaţa în momentul prezent. Zilnic s-o adapteze unui vis. Eu modelez lutul acesta necunoscut de 79 de ani şi căutările mele se reconfigurează în fiecare zi; când cred că am aflat totul, că ştiu totul, descopăr că nu ştiu nimic. Şi totul e doar o fărâmă de vis... “

Această filosofie a vieţii ca o fărâmă de vis e una din ideile viabile ale acestei naraţiuni; a trăi şi a făuri în permanenţă prezentul e una dintre ideile care a preocupat întotdeauna şi preocupă mişcarea feministă, dar şi femeia contemporană. A trăi clipa şi timpul prezent - iată o întreagă  filozofie de viaţă... rostită cât se poate de firesc, dar şi înfăptuită cu mare greutate.

Experienţa lucrurilor care ni se întâmplă de-a lungul unei vieţi e adevărată, dar parţială şi poate de aceea ambiţia stării poetice e aceea de a reedifica realitatea, salvând-o de banal şi redându-i demnitatea prin strălucirea cuvintelor. Această formă recompusă reface în sine „jocul lumii”. Ambiţia poetului e tocmai aceea de a se păstra în zona unor notaţii, ale unei sensibilităţi brute, ca într-o baie care e în stare să conserve puritatea sentimentului tocmai prin doza lui de empirism. Îmi vine în minte expresia poetului italian Roberto Sanesi care definea poezia astfel: „La somma dicio e morfo e di una profezia”. O fericită şi admirabilă formulă de altfel, întrucât percepţia acută a realului lasă să vibreze în surdină o emoţie filtrată şi recompusă. Asta pare să fie şi situaţia de fapt a prozei poetice a Tincuţei Horonceanu Bernevic.

O durere înăbuşită şi o tristeţe de profunzime traversează ca un fir roşu această lucrare, în surdină, în care avem de-a face cu experienţa nefastă a războiului. Capitole precum „Jucăriile războiului”, „Glonţul rătăcit”, „Am plâns cu războiul în braţe”, „Cu neamţul în casă”, „Foametea” (1946-1947) ilustrează semnificativ această linie narativă a romanului.

Atât fizica modernă cât şi psihologia ceva mai profundă ne dezvăluie şi prin cercetări ceva mai noi şi mai pertinente faptul că universul vibrează în jurul nostru, că prin rezonanţă el ne poate determina conduita, dar şi modelul de sensibilitate după care ne comportăm sau/ şi  percepem lumea înconjurătoare. Aşa stând lucrurile, în mod sigur, adevărul universal pe care-l percepem sau nu, adevărurile pe care le intuim, iubirea din jurul nostru ca şi cea pe care suntem în stare să o iradiem îşi pun cu siguranţă amprenta asupra destinului nostru prezent sau viitor. Elementele particulare ale fizionomiei noastre sunt astfel îndrituite să ne determine atât obiectiv cât şi subiectiv progresul individual.

Una dintre calităţile intrinseci ale acestei cărţi este aceea că ea tinde să realizeze o cuprindere monografică a Hemeieniului şi a Tazlăului, sat în care se desfăşoară acţiunea romanului, în care s-a născut şi a crescut personajul principal al naraţiunii. Zona bogată-n tradiţii şi obiceiuri, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi autoarea însăşi, e descrisă cu talent, culoare şi obiectivitate, dar şi cu un sentiment autentic, filtrat cultural şi artistic la cea mai înaltă tensiune emoţională. Din acest punct de vedere, romanul reprezintă un document al memoriei colective, desigur fragmentar ilustrat, dar semnificativ din punct de vedere individual.

Lutăria satului, hleiul râpei galbene din malul Tazlăului din care copiii satului îşi modelau păpuşile de lut era un univers în sine: „Dacă te strângea pielea şi devenea neîncăpătoare şi simţeai că nu mai poţi să creşti din cauza unei boli, a unui necaz, a sărăciei, a războiului, tot ce trebuia să faci era să ieşi în luncă, într-o zi de primăvară însorită şi să te laşi în seama vântului ca să-ţi cureţe toate zgura de pe tine şi din tine. Spre seară ajungeai acasă ca nou”.

Tinca Horonceanu, născută Lupu, eroina principală a acestei naraţiuni, este, precum se vede, o povestitoare iscusită şi neîntrecută. „Am scris despre mama fiindcă i-am promis la nouă ani că voi scrie o carte despre ea. Poveşti de viaţă le-aş numi eu, zice autoarea. Poveşti trăite le spune ea, personajul principal”. Confesiunile autoarei sunt dezvăluite cu tandreţe şi lirism de o voce feminină puternică şi matură, ajunsă la o maturitate stilistică deplină care, ce-i drept, îi permite să evoce în contrapunct scenete ceva mai dure: „În podul casei”, „Colinde şi urături la ceas de seară”, „Făcături de dragoste”, „Cel nechemat ne dădea târcoale”, „Cântec de mierlă şi magie neagră”, „La secerat cu ziua”, „Viaţa mea, viaţa lor”, „Cânepa, aurul fetelor”, „Puterea oglinzilor”, „Câinii zăpezii, „Vin berzele”, „Hora, bâlciul vedrele”, „Mama şi lupul”, „Peţitorii”, „Datul în bobi la ceas de seară” -  sunt capitole ale cărţii în care sentimentul monografic, aşa cum l-am numit noi, e pe deplin întemeiat şi cu prisosinţă, credem, ilustrat convingător. Puţini artişti şi scriitori sunt astăzi în stare să redea şi să surprindă imagini atât de vii şi pătrunzătoare cum sunt cele de faţă care să oglindească direct sau/ şi indirect puterea pe care o are natura asupra noastră, capacitatea acesteia de a-l modela pe om într-o diversitate de moduri.

Citind fluent textul acestei cărţi ne rămân pe retină, dar şi în memorie, câteva siluete pregnante, pline de temperament şi vigoare şi care sunt personajele principale ale naraţiunii. Între ele însă se detaşează de departe Tinca Horonceanu, un caracter demn, neînfricat, o femeie aprigă, harnică, respectuoasă şi iubitoare de oameni, o familistă convinsă, o întreprinzătoare inventivă şi inteligentă. Ea ştie să-şi îmbrace faptele cu vorbe clare, frumoase şi elegante. Există în lumea satului o anume deschidere către un orizont magic şi care e foarte bine reprezentat în roman. Un suflu magic însufleţeşte tinerele fete în noaptea de Anul Nou ori în cea de Bobotează, în jocul oglinzilor ori al viselor pentru aflarea ursitului.

Viaţa personajului principal, cu bucuriile şi greutăţile lui, reprezintă de fapt cel mai important fir narativ al romanului. Prin gustul pentru detaliu al autoarei, prin asocierea involuntară trezită de o anume imagine, se încheagă ori se derulează biografia unor personaje. O nostalgie cumva obiectivă luminează intermitent narativul, iar realitatea îşi încetineşte întrucâtva mişcarea la graniţa cu imaginarul.

Tincuţa Horonceanu Bernevic s-a aşezat în faţa sertarului cu amintiri şi se răsfoieşte pe sine, filă cu filă, tristeţe cu tristeţe. Sigur, amintirile sale sunt reale însă pot fi şi „posibile”. Eul său despletit marchează trecerea clipelor cu tot ceea ce poate să însemne omul, poetul, spiritul şi dorinţa, ori cugetul şi fiinţa. În podul casei sale de baştină găseşte uimirea, bucuria, mirajul, visarea, tihna, lenea, tinereţea, părerea de rău, timpul copil, timpul bătrân, atitudinea, profunzimea, licărul, speranţa, neclintirea şi multe altele. Rostul timpului învăţându-l din mers. Aşa da, aşa nu!

Câtă francheţe, câtă simplitate, câtă magie, cât adevăr şi câtă frumuseţe!

Articolul integral în revista Ateneu, nr. 596 

Cristian LIVESCU – Poeți din Bacău (II)

Cristian LIVESCU – Poeți din Bacău (II): Tincuța Horonceanu Bernevic

Convorbiri literare, ianuarie, 2019

„În mintea mea a crescut un copil/ ca o ramură înflorită”
Între liricii „noului val”, atrage atenţia numele Tincuţei Horonceanu Bernevic (n. 29 mai 1969), originară din comuna Pîrjol, situată pe malurile Tazlăului, în nordul judeţului Bacău, nu departe de graniţa cu Neamţul, zonă de exploatare petrolieră şi forestieră. La 14 ani, Sergiu Adam îi publica primele versuri în „Ateneu”, iar la 15 ani, Aurel Rău o făcea cunoscută în revista „Steaua”, la Cluj, momente care i-au marcat puternic evoluţia. Se destăinuie într-un interviu: „Primele mele drepturi de autor au venit tot la 15 ani, prin poştă, de la Cluj. Am primit 100 de lei, era în 1985, vă daţi seama ce fericită am fost: 100 de lei! Eram un copil şi visam, visam că o să ajung scriitoare, o să cîştig mulţi bani.” O, tempora! A urmat Liceul agro-industrial de la Hemeiuş, visînd să devină inginer horticultor şi să lucreze într-o staţiune de cercetare. „A venit revoluţia, a fost o perioadă tulbure, eram debusolată şi m-am îndreptat către Facultatea de Drept. M-am întors în sat, am fost profesor suplinitor de limba română vreo cinci ani, eram foarte încrezătoare, vroiam să fac ceea ce profesorii noştri s-au străduit să facă pentru noi, însă timpul a vrut altfel: am luat cu mine amintirile, poeziile, premiile, unele cărţi şi m-am stabilit în Bacău, la Muzeul de Istorie.” Curînd, a devenit muzeograf la Casa Memorială „George Bacovia”, post ocupat multă vreme şi de Ovidiu Genaru. A depăşit cu greu viciul colecţionării de premii literare de duzină, fiind acum autoare a mai multor cărţi de poezie, unele din ele destinate copiilor, gen pentru care nutreşte adevărată vocaţie.
A debutat cu volumul Vitrina în care dorm mirii (2002), unul incert stilistic, cu înclinaţie spre reflexia pasageră, fără să spună mare lucru, în căutare de „jucării” semantice, pe alocuri hilare, de felul: „Sulemenite vise suportă înserarea/ Cîmpiile transpiră înmugurind a vals…” (?!); „Timpul îmi masează umerii înveninaţi (!)/ cărînd ceaţa poemelor…”; „Marea îşi tîrăşte/ genunchii zdreliţi/ pe aleile silabelor…”; „Stăm de ceva timp într-o castană/ şi ne-ntrebăm miraţi/ cît vom fi/ prizonieri…”; „Lumina balansează/ pînă-n pletele zeilor/ ce-şi trag la xerox (sic!)/ replicile inventate…”; „Secundele ceasului/ par nişte molii bolnave/ care vomită amintiri…” (sic!); „Dimineaţa/ fructele insomniei/ îşi decojesc zîmbetele…” Aventuroasă în posibil, metafora contrariază şi se pierde în volute aberante. Sau poate reveria prea slobodă este cea care se revarsă în fantezie ludică. Undeva, autoarea se închipuie arachnidă, cu rîvna izolării, omiţînd doar faptul că paingul are nu şase, ci opt picioare: „Păianjen născîndu-mă/ mi-am ţesut cu greu pînza/ de lacrimi./ am 6 ochi şi 6 picioare/ alerg în 6 direcţii./ Şi statuile /mă ocolesc fiindcă/ nu am voce./ Sînt din naştere surd/ şi exilat, trăiesc/ viaţă de păianjen -/ demon devorînd visele/ prinse-n plasă/ mînjindu-mi gura/ cu resturi de iluzii/ pentru export.” (Labirint) În altă parte, se lasă a înţelege că îngerii ar aparţine înaripatelor cu pene, fapt ce ne duce iar spre spaţiile obscure ale imaginaţiei: „…Dumnezeu luîndu-mi penele de pe umeri/ mi-a amintit/ că nu voi deveni/ înger/ dacă nu-ţi voi împacheta/ cuvintele sticloase/ în limbile ascuţite (?)/ ale ceasului din turn.” (Dans pe zăpadă) Aerul de album sentimental temperează verva prea dornică de efecte: „Duminici despuiate ademenind copiii/ Strivesc nemulţumirea (!) c-un rînjet fără leac (sic!)/ Cînd toamna îşi struneşte în nopate bidiviii/ Să-i facă şi iubirii reclamă după plac.// Daţi muzica mai tare! La poarta nemuririi/ E mucegai şi scrumul atîrnă din tavan./ Să nu clintiţi vitrina în care mai dorm mirii/ Căci cheful lor de viaţă a expirat de-un an.// Se poartă cizelată manşeta dezgustării (?)/ E trecerea oprită şi timpul fără leac/ Cioplit în vise oarbe un semn al întrebării/ Îi face azi iubirii, reclamă pentru-un veac.” (Vitrina în care dorm mirii)

„uneori silabele se îmbrăţişează strîns/ ca să-i poată face loc unei lacrimi”
Vocea poetei devine gravă, matură, controlată în emisie, odată cu volumul Strigătul ca o punte, 2010, unde metafora confesivă şi sentimentul de sine încep să comunice în favoarea unui regim liric evoluat: „Duc cu mine păcatele lumii/ piei de şarpe/ pe care le dezbrac în fiecare/ răsărit de soare/ generaţii întregi mă imită/ cai albi îmi galopează în plete/ în bagajele mele/ stau mototolite lacrimile unui copil/ cu o silabă îmi poţi încercui fruntea/ dragostea e o explozie de muguri/ surzi ne aplecăm înspre lume/ cotrobăind după un praf de bucurie.” (Pasăre de noapte) Poeta a traversat intervalul unei drame existenţiale şi monologul său pune la încercare o sensibilitate puternic afectată, dornică să-şi divulge sinceritatea trăirii, care trece pe prim plan, actul literar devenind o cristalizare liniştitoare de vedenii, dar şi o punte de comunicare cu neştiutele: „Copilul mă ținea de mînă/ îmi arăta iarna nisipul rece/ pasărea luminii/ lucruri ciudate mi se păreau/ voiam să mă salvez printr-un țipăt// copilul mă ținea strîns de mînă/ plînsul ca o ploaie special croită/ pentru sfîrșitul lumii/ fluturi de apă cădeau în universul mic/ noi doi înghețam în cîntecul roșu al păsării” (Copilul mă ținea de mînă) Discursul se vigorează prin recursul la meleagul originar şi la reveria agrestă: „Am traversat miriştea/ cu pielea îmbrăcată pe dos/ luna de argint/ îmi coboară în poală/ voi înverzi cu ea pămîntul/ pînă la prima ploaie/ sîngele amestecat cu lacrimi/ va şterge ura din fereastră/ aştept să trec prin umbra ta/ înainte de răsărit/ înainte să mă atingi.” (Charismă) Poezia trezeşte nu atît bucurie, cît temere şi scrierea ei se aseamănă cu intrarea într-un manej cu sălbăticiuni: „Îmi ţin respiraţia/ intru în cuşca/ unde cuvintele aşteaptă flămînde/ sînt un îmblînzitor de vocale/ condamnat la o mască/ de înger bun” (Destin). Altundeva, căutînd în abisul simţual, afectul îşi răsfrînge voluptăţile în spaţiul poemului, cu referire la una din piesele cu totul antologice ale volumului: „Port în mine umbra ciudată a morţii/ Adrenalină tolănită pe ziduri/ În poem fiecare se dezbracă pe sine/ Mai încolo întunericul îşi muşcă zăbala/ Stau în genunchi pînă la zece/ Aştept să-mi şopteşti că m-ai visat goală/ Bînd din ochii tăi frigul/ Picioarele se lungesc cît stîlpii de la catedrală/ Discursuri fluente se preling pe sub icoane/ Umbra mai pleacă uneori/ Mă împărtăşesc atunci karma alunecă/ Printre noi e bine să rugineşti frica/ s-o înghiţi fără părere de rău/ zideşti o frunză de frasin/ ca pe o zodie în care/ n-ai să te naşti niciodată” (Karma alunecă printre noi)
În reţetă tradiţională, sînt recuperate cu simplitate elementele universului idilic „de acasă”, suscitînd determinismul unei vîrste incerte, pre-adolescentine, în care candorile îşi selectau firesc reperele: mama, bunicii, biserica, fîntîna, livada, pădurea, dealul, muntele, rîul, hleiul, cimitirul… Toate întreţin penumbra unei pietăţi aluzive, prin care discursul vrea să depăşească mereu convenţionalul: „De atîta tristeţe/ au îmbobocit zarzării…”; „grădina mi se lipeşte de piele/ veştedă ca un fluviu secat…”; „rîurile ieşeau din matcă/ să-ţi netezească drumul…”; „lumina înfăşoară urlete de lupi”; „toţi pomii sărută/ stelele din pîntecul nopţii/ atenţie!/ e o naştere în direct!”; „de ce hăul din toamnele mele/ e atît de adînc?”; „toamna şi-a tras/ pădurea peste duminici”; „aluat de cenuşă şi iarbă”, „trifoiul mirosea a lună plină/ şi picioarele mi se afundau adînc/ în hleiul Chetrişului/ la Cruce…” Abstragerea dintr-o situaţie apăsătoare caută un ax de sprijin, între adîncul teluric şi înaltul astral: „Într-o zi am coborît/ în fîntînă/ să văd se mai fac pietrele/ m-am cocoţat în vîrful mărului/ să desprind cîteva stele/ o bătrînă îşi căra apele/ la vale, tot mai la vale,/ am crezut că era mama,/ dar a intrat în pămînt încet/ şi în locul ei/ a crescut o răchită!/ am strigat-o şi nu mi-a răspuns/ vocea mea era a unui/ cireş înflorit!” (Cîntec pentru arbori)
De remarcat această conversaţie cu naturalul, în idiom vegetal, la Tincuţa Horonceanu Bernevic, fapt ce denotă o vitalitate delicată, abolind prin sugestie jovială invazia efemerului pitoresc. Iarăşi se face simţit un aer de cordialitate infantilă, din a privi lumea prin voalul purităţii, al unor reverii calme din evul candorilor. Înclinaţia spre ludic, spre combinatorism imagistic, o va îndruma spre literatura pentru copii, de fapt spre o poetică a jucăriilor suferinde, bolnave, expirate. Aici se va simţi în largul său, recuperînd stări şi privelişti trecute, paradisiace: „Cum pot păpuşile să vorbească/ Să înghită întunericul de pe tîmple/ Să rîdă cu gura pînă la urechi/ De glumele noastre idioate/ Cum pot aduna lumina/ De pe marginea/ Unui amurg cenuşiu/ Îmi plac păpuşile cînd cer de mîncare/ Cu glasuri subţiri/ De zăpadă/ Liliac mov şi ceai aburind/ Le scot ochii cu o şurubelniţă de jucărie/ Păpuşile nu s-au trezit încă/ Le trag de păr/ Nu vor să strige/ Ne-am prăvălit în cufărul vechi/ Păpuşile plîng/ Lacrimile lor merg la pediatrie/ Perfuzii pentru copiii săraci” (Păpuşile plîng). Căutînd prin confesiunile poetei, am dat peste un pasaj interesant despre bucuriile şi frustrările primei vîrste: „Noi nu aveam jucării, ne cumpărau jocuri colective… Eu sînt printre copiii care nu au avut o păpuşă, şi îmi doream tare mult. Jocul Piticot avea cinci pioni, jucam cinci copii, aşa gîndea tata, cu bani puţini ne ţinea ocupaţi pe toţi. Tata lucra din greu, era mecanic de utilaje grele, dar cînd venea seara acasă îşi făcea timp şi ne spunea poveşti. Mergea pe firul unei poveşti adevărate, după care inventa, mereu era un personaj Niculăeş, care făcea şi desfăcea, el era eroul în toate poveştile tatii… Eu nu am crescut cu bunici, i-am cunoscut puţin, chiar dacă am avut şase bunici (tata fusese înfiat). Bunicii din poveşti sînt de fapt părinţii mei, ei au fost cei mai frumoşi bunici…” Pactul cu trecutul întreţine spaţiul de manifestare al acestei poezii, convinsă că „orice umbră care trece prin mine/ de mine se îmbolnăveşte”.
Urmînd un asemenea filon, Tincuţa Horonceanu Bernevic şi-a luat în serios menirea de a se dedica creaţiei pentru copii: ea ştie să reinventeze lumea pentru cei mici, stăpîneşte ingeniozitatea minoră, dilată metafora în spirit ludic, idealizează confesiunea în pulsaţii sentimentale. Scrie o carte de poezii, Cartea bunicilor mei, 2012, apoi un roman de succes, Copilul furnică, 2013, despre care cineva de bună condiţie a spus că este un Harry Potter românesc… povestea unui copil de 12 ani, care devine mai bun, învaţă ce înseamnă toleranţa, răbdarea, iubirea, binele… („De fapt, acolo sînt şi trăirile mele şi am vrut să le tezaurizez, să le ofer şi copiilor cîte ceva din copilaria mea.”) A urmat un roman memorialistic, cu aer documentar, Cînd totul era verde, Limes, 2018, scris în amintirea mamei, Tinca Horonceanu, născută Lupu, „căreia fraţii mei îi spuneau Lupoaica, atuci cînd îi certa”, personaj cu un ingenios monolog retrospectiv al trecerii anonime prin lume: „M-am născut pe 4 iulie 1938. Născută pe 4 iulie. În zodia racului. Pe atunci era o zi ca oricare alta. Pentru mine era ziua în care am ajuns să fiu o fărîmă de suflet care să schimbe ceva din istoria locului. Puțin. Infinit de puțin. Dar atît de important!… Am luat din lumina locului și am visat pînă dincolo de orizont. Am făcut tot ceea ce trebuia să fac. Mi-am primit viața pe umeri ca pe un dar și l-am înmulțit. Am trecut prin viață firesc, simplu, așa cum treci prin ploaie sau prin vînt, fără să-mi feresc ochii, fără să-mi feresc inima. Mi-am înmulțit trăirile, ascunzînd o parte din dealul verde al Hemeieniului în sufletul meu, pentru totdeauna. L-am părăsit într-o zi, pentru a mă reîntoarce noaptea prin somn, ori de cîte ori îmi va fi fost dor de pașii mei de copil într-o lume pe care am învățat-o din mers.”

„am dormit într-o frunză de măr trei luni/ toamna m-a găsit acolo…”
Mergînd pe instinctul succesului, poeta băcăuană părea oarecum desprinsă de spiritul vreunei promoţii sau al vreunei generaţii literare, aşa cum o dovedeşte şi evoluţia sa. Asta pînă la volumul Anotimpul păpușilor, 2017, care produce o schimbare de tonalitate, în favoarea cultivării biografismului, în datele lui cele mai comune, mai umile, mai cenuşii, adică metoda de lucru a nouăzeciştilor, moment distinct după care poezia noastră nu şi-a schimbat prea mult atitudinea şi direcţia. Se îmbină în această carte acumularea de candoare, din stagiile de transă spre juvenil, cu retro-confesiunea directă, liricizată apăsat, alternînd fragilitatea gestului cu mica frondă anti-emoţională: „Tata are mîinile îmbibate cu motorină/ toamna se amestecă mirosul cu cel de gutui/ de frunze uscate de butoaie puse la umflat/ tata aduce coşuri mari cu struguri/ face mustul aşa e în fiecare toamnă/ flăcări mari coboară pe mirişti/ apocaliptice/ dar tata îmi spune să nu mă tem/ eu am etichete cu ursul panda/ şi radieră parfumată/ noaptea visez şorţul înflorat al mamei/ care învîrte în cazanul cu magiun/ ca într-o galaxie nenăscută/ tata are mîinile lungi cît fuioarele de cînepă/ mama toarce din degetele lui/ bucurii mărunte pentru nopţile de iarnă/ tata moare o singură dată. atît i-a fost dat/ apoi trece prin sufletul meu/ ca un somn adînc în ochii lui ascunde rîuri de lapte şi miere/ îşi coase pleoapele cu o aţă pe care a înşirat notele mele bune/ aşa se face că tata rîde mereu” (Tata a murit de tînăr).
Se joacă de-a fabulosul cînd spune că bărbatul pe care îl iubeşte „e un cais” protector, că ţine dragostea la păstrare în „lada de zestre”, că visează femei care „alăptează” păduri, că iubirea e „o plasă de păianjen”, că ar proba „rochii verzi din frunze de sfeclă fragedă” ori „din cuvinte lungi”, că vine „dintr-un tărîm unde oamenii/ îngroapă oglinzile ca pe nişte securi ale războiului”, sau că timpul se toarce în farmec de lună plină în bucătărie: „Femeia toarce timpul/ cu degete lungi/ cît anii copiilor/ rodie coaptă/ adună îmbrăţişări/ rugi/ dimineţi/ drumuri nesfîrşite/ desculţă prin aroma cafelei/ femeia de 40 de ani aşteaptă/ cîntecul lunii pline/ pe masa din bucătărie/ şi toarce timpul/ din ochii iubitului/ ca pe o cămaşă/ dintr-o singură bucată…” (Femeia, la 40 de ani) Ţesutul cotidianului e făcut din frenezia şi magia jocului, ducînd la comuniunea cu înaltul: „Dansăm amîndoi de-o vreme-n zăpadă/ fără să vorbim/ de teamă că liniştea s-ar destrăma/ ca o ie veche prin care pielea cuvintelor/ se ghiceşte cu uşurinţă/ eu lebădă albă/ tu lebădă albă/ în alb nici păcatele nu se mai văd/ poţi respira liniştit/ aerul celuilalt/ niciun pericol nu te paşte/ zăpada şterge urmele dansului// iar cerul era alb/ ca o coală de hîrtie/ pe care ai început să scrii morţii/ era cerul tău/ într-al meu începuse să ningă…” (Cerul tău)
Fragmente de peisaj apuse se aştern peste duhul prezentului şi această „minune” întreţine patosul imagistic: „Lîngă drum un pui de cireş/ crescut odată cu mine/ ne îmbrăţişam primăvara/ mugurii spaimei mi se lipeau de trup/ ca o destăinuire/ prin perdele de dantelă croşetată/ ploaia părea o joacă/ din burta-i cenuşie scuipa pepeni/ atît de liniştiţi încît/ puteai locui în miezul dulce/ priveam icoana întoarsă cu faţa la perete/ să alunge furtuna/ şi credeam că l-am pus pe Dumnezeu la colţ/ să se cuminţească… // de la un timp parcă toate miros/ a lemn de cireş/ şi palmele bunicului/ plămădind butoaie pline cu miere/ şi ochii bunicii/ petrecîndu-şi prin pădurea de staniol/ jumătăţile de inimă/ şi mîna ta mică ce-mi arăta luna/ ca un obraz de copil/ şi somnul meu colţuros ca o piatră/ în care Dumnezeu mă ia de mînă/ de parcă m-ar cunoaşte/ de parcă m-ar aştepta” (Ploaia părea o joacă) Maniera meditativ-nostalgică, pîndită de pueril, se întoarce mereu la vîrsta păpuşilor, slăbiciune oarecum defazată, într-o epocă dominată glorios de… păpuşari: „În căsuța din umbrar păpușile/ puteau discuta în voie/ ca oamenii mari nefandosite/ și puteau să bea vișinată din paharele cu picior/ din care doar popa apuca să mai guste/ furnicile treceau prin mijlocul căsuței/ ca niște refugiați cu ochii măriți de groază/ în șiruri compacte descoperind/ picăturile dulci de vișinată/ ce ni se prelingeau printre degete/ noi le lăsam în pace cît poate să bea o furnică/ nici păpușile nu se opuneau prea tare/ cu gurile de ață roșie discutau probleme/ importante despre costul argelei de casă și prețul pămîntului/ erau niște păpuși de treabă/ nu se ocupau de politică/ numai cînd se întuneca de ploaie/ îl pomeneau pe Dumnezeu/ cel mult de două trei ori// în căsuța din umbrar seara ne/ legăna mîinile obosite/ ca pe niște vîsle pierdute în valuri/ tata continua să cioplească aerul/ deasupra umerilor noștri/ ca pe niște aripi pe care ai vrea să le porți într-o zi/ ce-i asta întrebau păpușile/ nimeni nu știa continuarea poveștii” (Anotimpul păpuşilor)
Poezia Tincuţei Horonceanu Bernevic şi-a clarificat ambiţios timbrul, amestecînd într-un fluid sensibil vîrsta maturităţii cu jocul prelungit al copilăriei, pe fondul unei ruralităţi edenice.


 http://convorbiri-literare.ro/?p=10844

Din traista lui Moș Crăciun de Elena Farago

...Venea Mântuitorul călare pe o asină,
Și jur de jur mulțimea I se'nchină în drum
Așa cum milioane de credincioși acum,
Prin case și biserici, icoanei Lui se'nchină...
 ......................................................................
Goniți minciuna, ura, și tot ce-au strecurat
Pe-o clipă poate'ndemnul unor porniri haine,
Caci sufletul e-un templu  -  pe care fiecine
Dator e să și'l ție de-a pururea curat...

  


EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ - BUCUREȘTI - 1926
- EDIȚIA II-A, REVĂZUTĂ ȘI ADĂOGATĂ
- COPERȚI ORIGINALE BROȘATE
- DESENE DE A.PETRESCU - 162 PAGINI
- LUCRARE PREMIATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ.

Un basm de altădată - de Radu Gyr

A fost în lună un bordei,
bojdeucã veche de calici…
torcea măicuța funigei,
pãzea tãticu’ licurici.

Și-aveau o fată: un crâmpei,
cât un sfârnel de cărăbuș,
s-o pui să șadă pe condei
și-ntr-un papuc să-i faci culcuș.

Ci bietul prichindel râvnea
păpuși de pluș și urși pitici…
Când ai bordei cât o mărgea
și ești pândar de licurici,

tătic nătâng, cum poți ușor
să cumperi urși de borangic?
Cum or să vină dumnealor
într-o cocioabă de calic?

Ofta tăticul licurar
și, scornitor de jucării,
umbla prin lună în zadar
să prindă pui de stele vii

și să culeagă primprejur,
cu toți ciulinii pe nădragi,
un sac cu mofturi de azur,
să-l ducă fetei tatii dragi…

Dar când tăticul cel sărac
venea acas' cu truda lui,
curgea funingine din sac
și nici un hârb de stea cu pui.

O clipă doar, abia întors,
plângea tăticu’ bun și prost.
Mămica sta și ea din tors,
să lăcrimeze fără rost,

și-n urmă iarăși în bordei
visa fetița urși pitici,
torcea măicuța funigei,
păzea tăticu’ licurici.