Cronică REVISTA ATENEU, nr. 596

Numele tău, mamă, va fi purtat pe buze de călimară

de George Theodor CALCAN

Lumea noastră pare cu totul alta şi ea ne apare altfel dacă avem curajul, inventivitatea şi intuiţia necesară, dacă o putem privi cu suflet ingenuu din pragul poveştilor şi cu oglinda sinceră şi senină a unui ochi de copil. Inteligenţa imaginativă a unui copil pare a fi inepuizabilă şi, uneori, chiar diabolică, cu o putere de pătrundere demnă de invidiat; ea transformă cele mai bizare situaţii în întâmplări posibile, desigur şi invers, întâmplările banale sclipesc uimindu-ne într-o lumină stranie şi plină de mister.

Lumea copilăriei noastre dar şi a celor din jur e mult mai complexă decât pare la prima vedere. Copilul manifestă un fenomen de transparenţă paradoxal. El vede ceea ce nu se vede, lucrează cu arhetipuri, sintetizează uluitor, fără să perceapă, analizând lucrurile. Deşi în proporţie de 75-80% personalitatea sa e pe deplin formată la doar cinci ani, să spunem, copilul refuză să diferenţieze lumea altfel decât emoţional.

El ştie mai dinainte povestea pe care i-o spunem şi ne admonestează drastic pe noi, maturii, dacă schimbăm ceva ori ne oprim; e atent şi perseverent, face dovada unei acute voinţe şi nu e niciodată singur. Însufleţeşte obiectele ce-l înconjoară sau, după caz, dă calităţi umane unor animale de care se simte atras. Jocul e pentru copil o stare de fapt. E deja un loc comun dacă afirmăm răspicat că mulţi pictori, poeţi, dramaturgi, scriitori exploatează cu succes lumea copilăriei şi inocenţa ei.

Ca poetă, Tincuţa Horonceanu Bernevic ni se descoperă preocupată de eul său şi, mai  în adânc, şi de sine. O face mai totdeauna la modul cel mai curajos cu putinţă, uzând din plin de sinceritatea emoţională pe care şi-o extrage cu pricepere, perspicacitate şi înalt profesionalism, din lumea copilăriei.

Anotimpul păpuşilor e numai unul dintre volumele sale de poezii care a apărut în 2017 la Editura „Singur” şi care poate proba cu deplin temei cele afirmate de noi. Tincuţa Horonceanu Bernevic dezvoltă dezinvolt o scriitură calmă, firească, modernistă, reflexiv postmodernă, în construcţia poemelor sale totul părând a fi neforţat, curgător şi de o sfâşietoare sinceritate şi simplitate, simplitate care, trăită emoţional şi ingenios, realizează ficţional şi nu numai, un punct de contact al umanului cu opera celei ce scrie, cu pagina scrisă în speţă.

Scriitoarea despre care vorbim s-a născut în judeţul Bacău, în satul Pîrjol, în anul 1969, şi este licenţiată în Drept la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Lucrează ca muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău şi este custodele Casei Memoriale „George Bacovia”. A publicat mai multe cărţi printre care:

Vitrina în care dorm mirii (poezii), Bacău, 2002, Editura Fundației „Georgeta și Mircea Cancicov”; Poezii pentru Tudorel.  Carte de colorat, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006; Zâmbeşte, copilărie! (Poezii pentru copii), Editura CDPress, Bucureşti, 2009; Strigătul ca o punte (poezii), Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2010; Cartea bunicilor mei, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2012; Copilul furnică (roman), Centrul pentru Cultură, Istorie şi Educaţie, Bucureşti, 2013; ediţia a II-a eLiteratura, Bucureşti, 2016; Poezii pentru copii ca tine, Editura „Eurostampa”, Timişoara, 2017.

Cartea despre care vom discuta în continuare, „Când totul era verde”, apărută la Editura „Limes” din Cluj, în anul 2018, e un roman de 145 de pagini, scris ingenios şi sugestiv sub forma unui poem dramatic, realizat cu măiestrie şi profesionalism. În fapt, avem de-a face cu o proză poetică de înaltă calitate. Delicată, cu o voce subtilă şi cu o sensibilitate profundă, autoarea îşi întoarce privirea asupra epocii în care s-a născut şi s-a format ca om mama sa. Într-o elaborare lirică preţioasă şi elevat spirituală, Tincuţa Horonceanu Bernevic ne demonstrează, uzând de tenebrele dar şi de candoarea psihologiei feminine, o dragoste neţărmurită faţă de părinţi şi, îndeosebi, faţă de mama sa care, se pare, i-a fost în viaţă călăuză, dar şi model de existenţă.

Amestec de ficţiune şi realitate într-un dozaj pertinent, romanul poetic despre care vorbim sondează cu dezinvoltură universul copilăriei pe care ni-l prezintă aproape nealterat, cu aplecare frenetică şi sensibilă înspre detaliu. Dezvoltă în acelaşi timp şi o doză de romantism post-modern, sentimentul monografic descris e unul captivant şi oarecum vizionar şi sfâşietor totodată. Într-o atmosferă realistă şi discriminatorie, autoarea descrie cu minuţiozitate şi talent peisaje şi oameni care, pentru o vreme, îşi proiectează destinul, ba chiar lucrează activ pentru împlinirea lui. Portretul sufletesc al multora dintre ei e unul destul de crud, vieţile unora dintre ei sunt destul de fragile şi, din păcate, mutilate de nedreptate, neputinţă şi amăgirea viselor neîmplinite.

Iată una din declaraţiile bătrânei de 79 de ani, care este şi personajul principal al naraţiunii de care ne ocupăm: „Atunci când roata se învârte, noi uităm. Uităm şi răul, şi binele. Aşa le e dat oamenilor să uite. Ca să reziste încercărilor de tot felul şi să-şi făurească în permanenţă viaţa în momentul prezent. Zilnic s-o adapteze unui vis. Eu modelez lutul acesta necunoscut de 79 de ani şi căutările mele se reconfigurează în fiecare zi; când cred că am aflat totul, că ştiu totul, descopăr că nu ştiu nimic. Şi totul e doar o fărâmă de vis... “

Această filosofie a vieţii ca o fărâmă de vis e una din ideile viabile ale acestei naraţiuni; a trăi şi a făuri în permanenţă prezentul e una dintre ideile care a preocupat întotdeauna şi preocupă mişcarea feministă, dar şi femeia contemporană. A trăi clipa şi timpul prezent - iată o întreagă  filozofie de viaţă... rostită cât se poate de firesc, dar şi înfăptuită cu mare greutate.

Experienţa lucrurilor care ni se întâmplă de-a lungul unei vieţi e adevărată, dar parţială şi poate de aceea ambiţia stării poetice e aceea de a reedifica realitatea, salvând-o de banal şi redându-i demnitatea prin strălucirea cuvintelor. Această formă recompusă reface în sine „jocul lumii”. Ambiţia poetului e tocmai aceea de a se păstra în zona unor notaţii, ale unei sensibilităţi brute, ca într-o baie care e în stare să conserve puritatea sentimentului tocmai prin doza lui de empirism. Îmi vine în minte expresia poetului italian Roberto Sanesi care definea poezia astfel: „La somma dicio e morfo e di una profezia”. O fericită şi admirabilă formulă de altfel, întrucât percepţia acută a realului lasă să vibreze în surdină o emoţie filtrată şi recompusă. Asta pare să fie şi situaţia de fapt a prozei poetice a Tincuţei Horonceanu Bernevic.

O durere înăbuşită şi o tristeţe de profunzime traversează ca un fir roşu această lucrare, în surdină, în care avem de-a face cu experienţa nefastă a războiului. Capitole precum „Jucăriile războiului”, „Glonţul rătăcit”, „Am plâns cu războiul în braţe”, „Cu neamţul în casă”, „Foametea” (1946-1947) ilustrează semnificativ această linie narativă a romanului.

Atât fizica modernă cât şi psihologia ceva mai profundă ne dezvăluie şi prin cercetări ceva mai noi şi mai pertinente faptul că universul vibrează în jurul nostru, că prin rezonanţă el ne poate determina conduita, dar şi modelul de sensibilitate după care ne comportăm sau/ şi  percepem lumea înconjurătoare. Aşa stând lucrurile, în mod sigur, adevărul universal pe care-l percepem sau nu, adevărurile pe care le intuim, iubirea din jurul nostru ca şi cea pe care suntem în stare să o iradiem îşi pun cu siguranţă amprenta asupra destinului nostru prezent sau viitor. Elementele particulare ale fizionomiei noastre sunt astfel îndrituite să ne determine atât obiectiv cât şi subiectiv progresul individual.

Una dintre calităţile intrinseci ale acestei cărţi este aceea că ea tinde să realizeze o cuprindere monografică a Hemeieniului şi a Tazlăului, sat în care se desfăşoară acţiunea romanului, în care s-a născut şi a crescut personajul principal al naraţiunii. Zona bogată-n tradiţii şi obiceiuri, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi autoarea însăşi, e descrisă cu talent, culoare şi obiectivitate, dar şi cu un sentiment autentic, filtrat cultural şi artistic la cea mai înaltă tensiune emoţională. Din acest punct de vedere, romanul reprezintă un document al memoriei colective, desigur fragmentar ilustrat, dar semnificativ din punct de vedere individual.

Lutăria satului, hleiul râpei galbene din malul Tazlăului din care copiii satului îşi modelau păpuşile de lut era un univers în sine: „Dacă te strângea pielea şi devenea neîncăpătoare şi simţeai că nu mai poţi să creşti din cauza unei boli, a unui necaz, a sărăciei, a războiului, tot ce trebuia să faci era să ieşi în luncă, într-o zi de primăvară însorită şi să te laşi în seama vântului ca să-ţi cureţe toate zgura de pe tine şi din tine. Spre seară ajungeai acasă ca nou”.

Tinca Horonceanu, născută Lupu, eroina principală a acestei naraţiuni, este, precum se vede, o povestitoare iscusită şi neîntrecută. „Am scris despre mama fiindcă i-am promis la nouă ani că voi scrie o carte despre ea. Poveşti de viaţă le-aş numi eu, zice autoarea. Poveşti trăite le spune ea, personajul principal”. Confesiunile autoarei sunt dezvăluite cu tandreţe şi lirism de o voce feminină puternică şi matură, ajunsă la o maturitate stilistică deplină care, ce-i drept, îi permite să evoce în contrapunct scenete ceva mai dure: „În podul casei”, „Colinde şi urături la ceas de seară”, „Făcături de dragoste”, „Cel nechemat ne dădea târcoale”, „Cântec de mierlă şi magie neagră”, „La secerat cu ziua”, „Viaţa mea, viaţa lor”, „Cânepa, aurul fetelor”, „Puterea oglinzilor”, „Câinii zăpezii, „Vin berzele”, „Hora, bâlciul vedrele”, „Mama şi lupul”, „Peţitorii”, „Datul în bobi la ceas de seară” -  sunt capitole ale cărţii în care sentimentul monografic, aşa cum l-am numit noi, e pe deplin întemeiat şi cu prisosinţă, credem, ilustrat convingător. Puţini artişti şi scriitori sunt astăzi în stare să redea şi să surprindă imagini atât de vii şi pătrunzătoare cum sunt cele de faţă care să oglindească direct sau/ şi indirect puterea pe care o are natura asupra noastră, capacitatea acesteia de a-l modela pe om într-o diversitate de moduri.

Citind fluent textul acestei cărţi ne rămân pe retină, dar şi în memorie, câteva siluete pregnante, pline de temperament şi vigoare şi care sunt personajele principale ale naraţiunii. Între ele însă se detaşează de departe Tinca Horonceanu, un caracter demn, neînfricat, o femeie aprigă, harnică, respectuoasă şi iubitoare de oameni, o familistă convinsă, o întreprinzătoare inventivă şi inteligentă. Ea ştie să-şi îmbrace faptele cu vorbe clare, frumoase şi elegante. Există în lumea satului o anume deschidere către un orizont magic şi care e foarte bine reprezentat în roman. Un suflu magic însufleţeşte tinerele fete în noaptea de Anul Nou ori în cea de Bobotează, în jocul oglinzilor ori al viselor pentru aflarea ursitului.

Viaţa personajului principal, cu bucuriile şi greutăţile lui, reprezintă de fapt cel mai important fir narativ al romanului. Prin gustul pentru detaliu al autoarei, prin asocierea involuntară trezită de o anume imagine, se încheagă ori se derulează biografia unor personaje. O nostalgie cumva obiectivă luminează intermitent narativul, iar realitatea îşi încetineşte întrucâtva mişcarea la graniţa cu imaginarul.

Tincuţa Horonceanu Bernevic s-a aşezat în faţa sertarului cu amintiri şi se răsfoieşte pe sine, filă cu filă, tristeţe cu tristeţe. Sigur, amintirile sale sunt reale însă pot fi şi „posibile”. Eul său despletit marchează trecerea clipelor cu tot ceea ce poate să însemne omul, poetul, spiritul şi dorinţa, ori cugetul şi fiinţa. În podul casei sale de baştină găseşte uimirea, bucuria, mirajul, visarea, tihna, lenea, tinereţea, părerea de rău, timpul copil, timpul bătrân, atitudinea, profunzimea, licărul, speranţa, neclintirea şi multe altele. Rostul timpului învăţându-l din mers. Aşa da, aşa nu!

Câtă francheţe, câtă simplitate, câtă magie, cât adevăr şi câtă frumuseţe!

Articolul integral în revista Ateneu, nr. 596