Parcă mai are vreo importanţă!

Dacă viața pe acest pământ nu-i decât o clipă, de ce se mai zbat oamenii să se prefacă, să urle, să adune, să risipească, să fie mereu cum vor alţii?

Ați simțit vreodată zădărnicia? Aspectul ei de cărămidă arsă, suflarea ei de vânt fierbinte? Deșertăciunea acestei lumi prefăcute?          

Ați apucat să vă retrageți din iureșul întâmplărilor, pe margine, să-i vedeți pe cei implicați cum se agită degeaba? E ca și cum ai privi o tornadă la televizor. Va trece!

Ați apucat vreodată să vă fie milă de cei răi și mici la suflet? Cei care au un univers mărunt al lor și acolo ei fac legea, ei sunt proprii lor Dumnezei.

Azi zădărnicia mi-a încercat sufletul. Pentru puțină vreme. Cineva m-a tras de mânecă la timp.

Un băiețel de trei ani s-a jucat cu mine „de-a statuia”. Și râsul lui senin, și ochii ca doi tăciuni negri îmi spuneau că  „celelalte” sunt deșertăciune.

Aș fi vrut să rămân o statuie prinsă în această clipă de fericire adevărată!