Oamenii se nasc şi mor.
Într-o zi toţi vom muri. Nu a scăpat nimeni viu din această viaţă. Şi totuşi,
unii oameni parcă mor mai mult decât alţii. Moartea cuiva drag te poate lăsa
fără respiraţie, fără inimă, fără minte sau fără orizont.
Unii oameni stau mult
în inimile noastre. Şi asta se întâmplă atunci când sălăşluiesc acolo cu fiecare cuvânt potrivit, gând luminos,
faptă deosebită. Fac parte din noi. Devin repere. Sunt iubiţi.
Iar când aleg să plece
dincolo, rămâne în suflet un gol imens pe care nu ştii cu ce l-ai putea umple.
Pentru că nimic nu se potriveşte în loc. Totul e de prisos.
Trebuie să treacă multe
primăveri pentru ca soarele să ne îmblânzească din nou inima, să aline golul
din ea, multe zboruri de păsări să ne împrumute freamătul, multe zăpezi să ne
purifice singurătatea.
Şi când se va lăsa
tăcerea peste toate, împăcaţi, să le putem zâmbi amintirii lor, cu drag,
cu tot sufletul!
cu tot sufletul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu