Căpcăunul cu burta plină

      Mama mă ţinea de mână, trăgându-mă uşor după ea. Răcoarea dimineţii trecea prin bluza mea subţire, făcându-mi pielea de găină. Coborâsem din autobuzul cu miros de motorină când se îngâna ziua cu noaptea. Am întors privirea şi am rămas cu gura căscată. În spate se vedea oraşul adormit încă, blocurile unde clipeau ferestre luminate pe ici, pe acolo.

      Aveam şosetele ude de rouă. Pe cerul cu nuanţe vineţii-roşietice, un stol de ciori zbură în grabă de pe acoperişul Autogării. Mama mă ţinea strâns de mână. Degetele ei erau singura legătură cu lumea reală.

      Luminiţele pâlpâiau în vitrine. Manechine îmbrăcate frumos păreau că mă salută pe mine, copila cu şosetele ude. Manechinele aveau şosete albe, strălucitoare. Ale mele s-au agăţat în cărare, de la o tufă de măceş.

      Undeva, în spate, s-a auzit cântatul unui cocoş. Vestea ziua care abia începea. Se auzeau maşinile cum huruie pe străzi. Oraşul, ca un căpcăun cu burta plină, începea să se dezmorţească. Ferestrele blocurilor se luminau pe rând, semn că oamenii de abia acum se trezeau. Ştiu că, îndărătul geamurilor luminate, se aflau fetiţe ca şi mine, care se trezeau somnoroase în pijamalele lor cu fundiţe, şi-şi încălţau leneşe, papuceii de casă, pufoşi şi călduroşi. Probabil erau adevărate prinţese. Cred că aveau rochiţe strălucitoare care le aşteptau să se îmbrace şi pantofi de lac. Musai, pantofi de lac. Şi funde în păr.

      Mama continua să mă tragă uşor după ea. Paşii mei ar fi fost mult mai şovăielnici fără ea. Ce n-aş fi dat să intru şi eu în burta căpcăunului. Să fiu şi eu o prinţesă strălucitoare! Îmi era frig. Prin geamurile unei cofetării am privit o clipă şi mama m-a strâns uşor de degete.

-          Nu acum. După ce ne terminăm treaba.

      Ştiu că trebuie să mergem mai întâi la Policlinică. Trebuie să-mi fac analizele şi nu am voie să mănânc.

      Probabil că prinţesele sunt foarte sănătoase şi nu-şi fac niciodată analizele. Continuu să merg, uitându-mă în vitrinele frumoase. Din geam mă priveşte o fetiţă cu fustă plisată şi bluză roz, mergând mână în mână, cu mama ei. La ce s-o fi gândind oare?

      Pe holul Policlinicii este cald. O senzaţie de zgribuleală mă cuprinde. Mama vorbeşte cu asistenta şi aceasta îmi zâmbeşte. Intru în cabinet. Acelaşi miros pe care îl recunosc foarte bine.

-          Să nu-ţi fie frică, micuţo!

-          Nu îmi este frică, spun eu mirată.

      De ce mi-ar fi frică? De acul de la seringă? De înţepătură? Dar ştiu bine că fără asta nu voi fi sănătoasă. Nu voi putea intra în cofetăria luminată şi nu voi fi niciodată o prinţesă. Pentru mine e foarte important ce va fi după.

-          Aveţi un copil curajos, spune asistenta cu mâini uşoare ca fulgul.

       Mama este mândră că e mama mea. Eu eram cea curajoasă. Ele nu ştiu la ce mă gândesc. Sunt şi eu acum în burta căpcăunului. Poate că m-a înghiţit şi pe mine laolaltă cu fetiţele-prinţese. Poate că asta e condiţia să intri în rând cu ele. Un ac de seringă prin care se prelinge sângele meu roşu spumos. Poate căpcăunului îi trebuie o dovadă că vrei neapărat să te înghită. În burta căpcăunului e cald şi fetiţele au şosete albe-strălucitoare. În burta căpcăunului sunt cofetării luminate şi lumea zâmbeşte frumos.

      Când am ieşit pe stradă, soarele lumina puternic începutul de zi. Aproape credeam că razele lui curg pe trotuare ca o cremă de îngheţată, prelinsă dintr-un cornet uriaş. Mama a vorbit cu doctorul şi zâmbeşte, bucuroasă. Cred că acum sufletul mamei este cât un bloc, ca să poată încăpea în el toată bucuria. Mama mea când e bucuroasă e cea mai frumoasă mamă din lume. Eu o privesc minute în şir ca să-i ţin minte chipul, poate voi semăna cu ea când voi fi mare.

      Prăjiturile nu-mi fac bine dar le mănânc. Dacă vreau să intru în burta căpcăunului trebuie să mănânc prăjituri. Şi să beau suc, Quik. Are un gust ciudat şi mă pişcă de limbă. Peste feţele de masă albe, sunt blaturi de sticlă. Şi pe masă sunt flori. O muzică lină se aude de după tejghea. Mă desprind cu greu de scaunul cu perniţă de catifea roşie şi pornim spre Autogară. Autobuzul sforăie ca un moş adormit la coasă. Prin geamurile prăfuite las în urmă oraşul, cu larma lui zilnică şi oftez.

      Noaptea visez căpcăunul că mă înghite şi în burta lui sunt scaune cu perniţe de catifea roşie.