Strigătul ca o punte, poezii, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2010

http://viosavu.ablog.ro/2010-10-04/tincuta-horonceanu-bernevic-strigatul-ca-o-punte.html

În ultimii ani Tincuţa Horonceanu Bernevic s-a impus ca remarcabilă autoare de poezii pentru copii, cărţile „Poezii pentru Tudorel” şi „Zâmbeşte, copilărie!” dispun de graţia şi candoarea care rezonează ideal cu sufletele copiilor. Aceste trăsături care denotă o subţirime sufletească sunt uşor de identificat şi în cartea „Strigătul ca o punte”, apărută recent la Editura Rovimed Publishers Bacău. Volumul de versuri se adresează de data aceasta adulţilor, pe copertă însă este redat un desen simbolic, de o fineţe deosebită, realizat de copilul autoarei.

Strigătul Tincuţei Horonceanu Bernevic este mai ţinut captiv în interior, este „declanşat” în singurătate, în lăuntrul fiinţei, este forma prin care poeta îşi comunică durerea, suferinţa, revolta. Versuri triste sunt marcate de un ţipăt metafizic. Stările de anxietate sunt atenuate de căutările calofile, de momentele în care poeta ni se dezvăluie feminină, gingaşă, calină.

Dominant rămâne sentimentul traumatic al pierderii. Tristeţea este atât de adâncită încât pare a căpăta materialitate, alteori însăşi natura, prin explozii de splendoare, îşi propune scoaterea sufletului din stările excesiv-deprimante: „de atâta tristeţe/ au îmbobocit zarzării”. Melancolia induce stări frisonante, păstrând urme de langoare bacoviană: „O pasăre îmi cântă pe umăr/ străzile latră în ploaie/ sparg alune între dinţi şi tremur/ noaptea umedă ştie că am/ tălpile scorojite”.

Temele fundamentale sunt iubirea (ca manifestare, împlinire erotică dar şi ca absenţă, inclusiv spaima abandonului), timpul, moartea, nostalgia copilăriei, aspiraţia către divinitate. O parte dintre motivele recurente, inima, aripa, zâmbetul, marea, asfinţitul, curcubeul, lacrimile, sunt specifice romantismului. Dar asocierile inedite, contrastante, salvează textele de capcana desuetului. Astfel, inima e atrasă într-o zonă obscură, comparată cu o rochie neagră sau o ciocolată amară, lacrimile sunt „monede de schimb”, amurgul este îndesat în „buzunare roase”, visul circulă în marfare de tren, marea „priveşte vicleană”.

Cu toate că în retorica versurilor sunt şi reminiscenţe tradiţionaliste, iar tonul este adesea elegiac, autoarea apelează cu lejeritate la tehnici care ţin de modernitate. La o lectură atentă, orientările spre neoexpresionism şi biografism sunt recognoscibile. Limbajul uzitat conţine atribute postmoderne, primăvara fiind „on-line”, viscolul de „mâna a doua”, iubitul primeşte din neant „mailuri” şi este „căutat pe google mai des”. Nu întâmplător într-o poezie este invocat Picasso, imagistica poetică deţine caracteristica abstracţionismului. Există un permanent balans între un „aici” (în plan apropiat) şi un „dincolo” (în plan îndepărtat), fragmente aparent disparate se lipesc ca într-un joc de puzzle.

Analizând obiectiv cartea, nu putem trece cu vederea minusurile, poeme bune sunt sufocate de prezenţa celor neconvingătoare, de genul: „Groparul îmi adună oasele/ şi tace/ în lume e frig/ cerul din mine s-a topit/ şi te strig”. Se simte lipsa unui redactor de carte profesionist, care ar fi avut ştiinţa să scoată la suprafaţă şi să evidenţieze poezii de o mare sensibilitate, profunde şi admirabile, ponderea lor cea mai mare aflându-se spre finalul volumului. Reprezentative sunt texte precum „Păpuşile plâng”, „Eu şi îngerul meu” (poem cu inflexiuni soresciene), „Pîrjol” (cu reiterări de mitologie românească), „Lumea lui Tudor” (una dintre poeziile deosebit de impresionante), „Eu sunt” (un poem existenţialist, absurd-ludic, în care se redă un autoportret utilizând exerciţiul dedublării, al detaşării, propriul eu este văzut din exterior), „Despre frumuseţe” (o veritabilă ars poetica), „Mărgele pe aţă” sau „Două jucării”. Dintre acestea, pentru deliciul lecturii redăm integral poemul „Eu sunt”: „Astăzi copii vom învăţa despre flori/ Ele ne înfrumuseţează viaţa/ Soarele intră pe geam şi mă face să râd/ Tu Tincuţa nu ai fost atentă toată ora/ Eu nu sunt Tincuţa/ Eu sunt Omul Invizibil/ Şi râd pentru că voi nu mă vedeţi/ În mine creşte un muzeu cu statui de ceară/ Sunt un custode învelit într-o lacrimă/ Astăzi vom învăţa despre viaţă/ Eu nu ştiu ce e viaţa/ Eu sunt Cenuşăreasa/ Şi-mi aştept iubitul să-i fac clătite/ Nu ştiu ce culori au florile/ Florile au culoarea iubirii/ Eu sunt doar o mamă ducându-şi copilul la împărtăşanie/ Voi copii învăţaţi despre flori şi păsări/ Şi părţi de vorbire/ Inima mea bate într-o altă fereastră”.

Volumul „Strigătul ca o punte” demonstrează că autoarea Tincuţa Horonceanu Bernevic se distinge prin vocea gravă, timbrul obsesiv melancolic, tragismul liric diafan. 

Violeta Savu - redactor la revista Ateneu