Calea Lactee e casa mea

Calea Lactee e un loc din care privesc cerul

mărul de la drum pădurea eu pot oricând să ajung până acolo

nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă

cât timp pielea mea are un tatuaj

cu o iguană

am dormit într-o frunză de măr trei luni

toamna m-a găsit acolo şi nu mi-a spus nimic

în liniştea satului nimeni nu spune nimic

picurii de lapte se împrăştie dimineaţa pe drum

dacă nu-i linge nicio pisică se transformă în stele

de asta la bunicul cerul era plin

mai multe ca la oraş şi mai aurii

bunicul îmi spunea că erau suflete care dormeau

n-am înţeles limba pe care-o vorbea

decât mult mai târziu

Calea Lactee e casa mea dintotdeauna

acolo mi-am lăsat dinţii de lapte, câteva lacrimi şterse pe furiş

şi două trei bătăi de inimă mai aparte

ca un scârţâit de uşă

medicul spune că nu-i nicio problemă

aş vrea uneori s-o împart

poate copiilor de la bloc, vrăbiilor

câteva stele să le ţină de urât

sau ţie, mai ales ţie

atunci când mi-am tăiat degetul cu o seceră

şi ştiam cât te doare

ţi-am dat o cariocă

să nu-i spui mamei

că inima îmi bătea în palmă

lumea era mică ca un glob de cristal din care ţâşneau bule

nimeni nu voia să citească în el viitorul

e atâta linişte în podul bunicului ca într-un fagure de miere

din care fug amintiri

ca nişte albine uriaşe

spre tâmpla lipită de aura somnoroasă a sfântului.