Marea lor

  Gândurile îmi trec neobosite prin cap. Nu mă pot opri din gândit. Muzica se aude discret în mașină, apoi nu se mai aude deloc. Când s-a oprit? De ce s-a oprit?

A, m-am prins, am ajuns în vamă. El trece prin geamul mașinii actele, către vameșul cu mustață. Eu privesc în gol. Sunt obosită. El se agită lângă mine și îmi spune ceva. Cuvintele trec pe lângă urechea mea. Atunci mă atinge pe mână ca să mă facă atentă. Îl privesc. Realizez că spre mine se uitau toți și îmi vorbeau toți odată. Tare! Numai eu nu auzeam.

Okelar, doamna, va rog! spune vameșul într-o română stâlcită.

Ce vrea? întreb eu nedumerită.

Dă-ți jos ochelarii, îmi spune el repede.

Aaaa, m-am prins eu, să vadă de-s aia din buletin. Desigur, desigur, repet în timp ce-mi dau ochelarii jos.

Ok, spune vameșul, confruntându-mă direct cu poza din act, e bine! Treceț!

Și trecem. Fără probleme.

Drumul e bun. Cu marea în stânga noastră, mai mult bănuită decât văzută, ascultăm vocea gps-ului care ne spune mereu cât de ușor trebuie să virăm. Peste 200 de metri virați ușor la dreapta. Și, ascultători, virăm la dreapta. De fapt nu virăm, eu virez numai în mintea mea, virează cu adevărat numai el, că are volanul în mâini. Și totul e bine. Pentru siguranță, am notițele în poală, cu toate localitățile prin care va fi să trecem. Și deocamdată, totul decurge firesc.

Apoi virați la stânga, și virați la stânga.

Asta ce vrea să însemne? În stânga nu e nimic. Bălării. Verdeață.

Poate că glumește. Sau nu.

Acum virați la stânga!

Virează tu, spune supărat el! În stânga e prăpastie! E marea prăvălită sub o stâncă uriașă.

Acum virați la stânga!

E clar că gps-ul a înnebunit. Vrea să ne omoare. Să ne arunce într-o mare străină și să scape de noi.

Văd cum el întinde mâna și-l reduce la tăcere, printr-o atingere. Rămân notițele de pe genunchii mei și, desigur, intuiția. Care de data asta funcționează. M-am prins, gps-ul suferă de caniculă și nu-l mai duce capul. Ne-a lăsat baltă, să ne descurcăm singuri. Ce atâta tevatură. Columb n-avea gps și s-a descurcat! Noi, de ce nu? Intru eu în postura de gps și mă descurc de minune.

După stânci, intuiesc marea. Zărită, ițită, ba apare, ba dispare. Se simte briza. Se simte aerul sonor. Muzica locului. Hotelurile primitoare se înșiră în trepte către pădure. Clădiri gigant ce adăpostesc vacanțele noastre. Recepționerele sunt fete frumoase, tinere și super instruite să fie amabile. Engleza lor o fi bună, a mea, clar, e lipsă. Mă doare gura, mă dor mâinile.

Senchiu, veri maci, tu bir, ailăviu, (pe asta n-am voie s-o spun), lanci, big, (nu știu la ce folosește), metaxa, (nici pe asta n-am voie s-o spun că nu-i fri), până ajungem la prosoape.

Sunt gratis, trebuie numai să le ceri.

Cum se spune la prosop în engleză? Ce te uiți așa la mine că eu cu Kaktebeazavut, nu știu engleză. Atunci, sclipirea din ochi m-a dat de gol. Adusesem cu mine ghidul de conversație român-englez, cumpărat și nedesfăcut până la destinație.

Capitolul piscină. Caut. Nu-i. Caut încă o dată mai cu atenție. Găsesc alte cuvinte. Prosop lipsește. Uită-te pe telefon, google translate. Așa, tauăr. Tu tauăr, pliz! Alături de un rânjet. Am scăpat. Avem prosoape la șezlong. Beri reci la pahar. Privirile roată în jur.

Citesc de curiozitate în ghidul meu să văd ce am pierdut. Întâi varianta românească.

Din ce se compune micul dejun? Micul dejun se compune din ceai/cafea și pâine cu unt/gem.

Până aici am înțeles. Continui să citesc.

 În familiile înstărite el se compune din: ceai/cafea/lapte și ouă, unt, pâine prăjită, fructe, etc, etc. Urmează o listă lungă de bunătăți la care au dreptul aceste familii înstărite.

Râd cu lacrimi. Îi arăt și lui și râdem împreună. Cei din jur nu înțeleg. Acest ghid de conversație nou-nouț, făcut cu vreo mie de ani în urmă, mi se pare o carte de un umor nebun. Și continuăm să râdem cu gândul la farfuriile de la micul dejun, supraîncărcate în regim de all inclusive, care au făcut saltul de la regimul de familie săracă la cea de familie înstărită.

Zilele au continuat cu cofi pliz, aiscrim pliz, troscău pliz, not anderstend? Scoci, nău ais, (lasă că gheața o bem acasă), tu pune rachiul, bre!

În fine, la marea lor a fost foarte frumos. De la toate dughenele te înștiința câte-o tanti că are-o mamă din România. Motiv suficient să cumperi de la ea.

La plecare gps-ul a cântat ușurel aznemoga, zvagom, stacika. Făcea grevă diliul. De parcă fără el nu ajungeam noi acasă.

Ajungem în Vamă. Cerem o shaorma cu de toate. Ospătarul ne înțelege. Și ne zâmbește. Mâncăm fericiți. Merg la toaleta terasei să-mi spăl mâinile. E un motiv să inspectez curățenia. E foarte curat. Lingi mac, cum se spune. Nicio diferență între acolo și aici. Alergăm până pe plajă. E amiază și soarele e blând cu noi. Pescărușii țipă și ne trezim ținându-ne de mâini și ascultând valurile. Parcă vorbesc. Marea lor era altfel. Marea noastră e altfel. Păi nu-i aceeași mare? De ce o percepem diferit? Nu, nu-i aceeași mare. A lor vorbește cu gău și a noastră cu hai!

Și știi ce cred eu? Că marea noastră e mama tuturor mărilor!