Mama nimănui (Monodramă)

Personaj: Sonia (37 de ani)

 O sală de aşteptare (dotată cu fotolii şi canapea), care poate fi orice (sală de spital, firmă, notariat). O fereastră, o oglindă, o pendulă, o masă, un pătuţ de copil (rămas în întuneric). Sonia intră în această încăpere măcinată de tot felul de temeri. Aici, ascultându-i pe cei din jur,  conştientizează propria suferinţă, vorbeşte despre ea şi încearcă să-i dea un sens. Trece de la inocenţă la furie. Apare în scenă îmbrăcată într-o rochie lungă, verde, iar pe umăr are o poşetă de piele portocalie, cu cureaua petrecută pe mijloc. Poartă părul pe spate şi deseori îşi trece degetele prin el. Vocea îi este când suavă, când energică, iar uneori răzbunătoare.

(Sonia intră încet, păşind nesigur, salută către public)

Bună ziua, şi dumneavoastră tot…? Da. (Tuşeşte uşor) Şi eu. (Se joacă cu cureaua poşetei.) M-au trimis aici. (Se aşază pe un fotoliu)

Nu mai era nimic de făcut… ştiu, e greu pentru noi dar trebuie…

Eu sunt Sonia. Acum am venit prima dată. (Zâmbeşte)

Cum? Nu v-au spus nici dumneavoastră ce urmează?

Nici cât timp durează?

Înţeleg. E plăcut aici!

(Priveşte de jur împrejur, cu atenţie).

Eu n-am mai povestit nimănui. Ca să nu fiu dezamăgită. Ştiţi doar că dezamăgirile dor. Şi nu că mi-ar fi teamă de durere. Nu! Dar, cum să spun? Nu mai încape. E plin. (Arată spre inimă) Şi orice picătură în plus ar da pe dinafară. La ce bun?

Uneori e imposibil să păşeşti drept pe stradă cu un suflet atât de greu. Te încovoaie. E o încărcătură pe care n-o vede nimeni, iar tu mergi aplecat, şi ajungi aşa, o ciudăţenie în ochii altora.

Vreţi să ştiţi cum îmi trăiesc dezamăgirile? Cum le fac faţă?

Dacă v-aş spune că uneori dezamăgirile mă trăiesc pe mine iar eu numai încerc să evadez din suferinţă?

Ca într-un vis în care urci, şi urci, şi nu se mai termină. Şi tu ştii că eşti în vis şi nu poţi face nimic altceva.

            Urc scările rapid, cotesc pe holuri şi intru în salon unde mă aşteaptă. A fost cuminte. Întotdeauna e cuminte. E cel mai cuminte copil. El ştie ce gândesc înainte să-i spun. Şi-mi zâmbeşte şi mă alintă.

Genul ăsta de moment e ca o perluţă într-o scoică. Valoros. Eu îi povestesc de trandafirii înfloriţi într-o grădină care există numai în gândurile mele.

Între timp fereastra se lărgeşte, ca să intre mai mult soare. Eu îi aşez perfuzia. Ştiţi, eu credeam că prin perfuzia aceea primeşte lumină.

Dar e fals! E o păcăleală! Nu vă lăsaţi duşi de nas, prin perfuzii ţi se bagă în suflet ceaţa!

Da, o ceaţă care te va face să uiţi într-o zi. Care-ţi va da o altă identitate şi te va împinge la marginea unui timp pe care nu-l mai poţi escalada. Vei fi nevoit să i te prosterni ca unui semizeu.

Mare grijă la perfuzii.

Aruncaţi-le!

Copiii nu au nevoie de ele!

Uşa scârţâie din când în când. E semnul mut prin care rămân ancorată în această lume. E un balans periculos uneori.

Nu mi-am dorit copii! Deşi iubeam inocenţa lor aşa cum iubeşti marea, înainte de a o vedea. Dar nu-mi doream copii.

Nu voiam să-i văd suferind.

Nu voiam să-i văd trişti.

Nu voiam să o iau de la capăt.

Mi-era teamă că va trebui într-o bună zi să fac acest lucru. Ştiam că moartea e o curvă fiţoasă care umblă în papuci de casă, moi şi pufoşi, şi, când nu te aştepţi, îşi pune rochii provocatoare, înainte să apuci să te speli pe dinţi.

Şi atunci trebuie să te reinventezi. Să refaci totul din prima zi. Silabă cu silabă. Să te apuci să respiri începutul, să te faci mic, mic, să alungi drumul deschis peste noapte şi să te obişnuieşti să nu mai găseşti ceea ce cauţi.

(Sonia îşi pune poşeta pe masă şi zâmbeşte)

Câteodată vine Attila să se joace împreună. Eu îi las şi-mi văd de ale mele. Ştiţi, Attila e un roşcovan de vreo 2 metri, vorbeşte cu accent unguresc şi  iubeşte copiii. La ultima vizită a ieşit din salon cu ochii în lacrimi. N-a înţeles limitele. N-a vrut să le accepte. E şi el doar un copil mai mare.

În ultimul timp, gândurile mele sunt locuite de colţuri însorite, unde mă refugiez cu copilul în braţe, să nu ne găsească moartea. Ea îmi spune că e doar un joc. O repetiţie pentru ceva care va fi peste muuult timp, peste fooarte muuult timp. Dar eu nu o cred, îmi iau copilul în braţe, uneori îl fac mic-mic, şi mă refugiez printre flori de salcâm, de păpădie, printre ierburi, ne ţinem respiraţia, ca să nu ne găsească.

Eu ştiu că nu e un joc. E nebună dacă-şi închipuie că mă poate păcăli. Copilul meu mă iubeşte şi acceptă acest refugiu. El ştie că eu sunt mama. Mă iubeşte.

Ma-ma! Ne iubim!

O mamă nu poate să fie altfel decât mamă. O mamă poartă un copil în braţe. Copilul meu a rămas în acea grădină care există numai în gândurile mele. Braţele mele poartă povara tăcerii. Şi-atât. Eu sunt mama nimănui.

Aştept de multe ori ca jocul acesta să se sfârşească.

Să se dărâme ziduri.

Să se mistuie atitudini.

Să mă nască şi pe mine cineva!

Să vin în această lume cu un zâmbet.

Să stau cuminte şi să aştept.

Să înceapă jocul.

Alte reguli.

Alt joc.

Un joc în care strigătul nu te urmăreşte pe stradă. În care cuvintele emană lumină. Iar de ziua ta nu primeşti colivă! Un joc în care ai pijamale noi, şi mănânci ciocolată, şi râzi pentru că fericirea te gâdilă. Şi râzi pentru că nu ai altceva de făcut. Şi râzi pentru că sufletul îţi este luminos ca un lampion pe cerul senin.

Ha, ha, pijamale, ciocolată, zâmbete! E prea simplu? Atunci, spuneţi voi!

(Bucuroasă că şi-a adus aminte)

Într-o zi, Alexandra, fetiţa lui Ovidiu, (îl ştiţi pe Ovidiu!), şi-a întrebat tatăl:

Dacă ea nu are copii, atunci cine-i spune la mulţi ani de ziua ei?

Chiar, oare cine-ţi spune la mulţi ani de ziua ta?

Părinţii, dacă-i mai ai.

Fraţii, surorile, dacă le ai.

Prieteni, colegi.

Soţul, dacă nu uită…

Dar, el, copilul, care ar fi putut să-ţi spună, nu mai e…

Uneori plecăm din noi să locuim în altă parte. După ce-am împăturit întunericul, ne readucem eul acasă, crezând că fericirea e aici, cu noi, neatinsă. Şi atunci, ne îmbrăcăm iubirea ca pe-o cămaşă de sărbătoare.

Uneori trebuie să plecăm din noi, poate asta e singura cale, ca atunci când readucem eul acasă, să-l recunoască îngerul păzitor. Să-i fie aproape.

Eu de cine ar trebui să mă tem? Pentru că împrejurul meu oamenii au umbre mai mari, mai luminoase, din ce în ce mai mari şi mai luminoase. Împrejurul meu oamenii au aripi albe, sunt din ce în ce mai mulţi oameni înaripaţi.

Şi eu nu mă tem de ei.

Sunt atât de obosită încât frica e sfioasă. E invizibilă.

Când s-a făcut seară şi am rămas numai noi doi în mijlocul cohortelor de gânduri, purtam încă hainele de mamă. Capotul meu ciclamen, de catifea, cu buline negre, în care se ascundea tot timpul, spunându-mi că se încapotează.  Mâinile mele erau făcute pentru alint. Pentru a pune în ordine şoseţele şi tricouaşe şi jucării de pluş. Ochii mei vedeau tot. Pătrundeau aerul în căutarea frânturilor de lumină. Ochii mamelor feliază prezentul, îl înveleşte în scutece curate şi-l alăptează. Ochii noştri s-au oprit în perdeaua de dantelă în care stăteau bulinele roşii de la grădiniţă, prinse în bolduri. Un şir de pete mari, roşii, sfidând albul perdelei, ardeau incandescent liniştea dimprejurul nostru. Aveau atâta putere asupra noastră acele banale buline de hârtie. De ele, parcă era prins trupuşorul delicat al copilului dispărut.

Erau acolo, bulinele, moartea şi noi.

Bulinele pulsau în ele viaţă, moartea nu s-a sinchisit de ele, a intrat pe uşa din faţă, şi-a luat ce a vrut şi a plecat lăsându-ne să ne consumăm cuvintele în tăcere, în maximă tăcere.

Nu i-a păsat niciodată de mine, de el. A durut-o în cur tot timpul. Poate că la un moment dat mi-a aruncat un văl cernit să-mi acopăr goliciunea de femeie, de mamă a nimănui, căreia vântul i-a smuls hainele, dar, ce folos? Din această poveste încercam să evadez. Dar ea îşi pusese deja mantaua de catifea perfidă, şi mă lua cu texte clasice, ca să nu văd cum trupul copilului se face rece ca gheaţa.

Ironia o făcea nesuferită. Împingeam timpul prin fereastra deschisă, bucăţi mari de ore, aruncate de la etajul al doilea, în curtea de ciment a spitalului. Nu mai aveam ce face cu el!

Vreţi timp? Aveţi nevoie de el? Luaţi-l!

O linişte în care mâinile noastre desenau arabescuri, de parcă dansul putea să oprească trecerea la vamă a unui gând.

Fragilitatea unei iubiri. Perle aruncate pe jos.

Pagina rămânea albă, imaculată, cuvintele fugeau ca de explozia unei bombe. Fereastra deschisă nu reuşea să înăbuşe ţipetele strivite, zorii invadau camera şi nu ne mai găseau acolo. Numai resturi de lumânare. Şi cearşafuri umede.

(Sonia se mişcă prin cameră şi întreabă, nerăbdătoare)

Încă nu v-au chemat? Oare cât mai durează? Mi-e cam foame. Nu prea am mai mâncat în ultimul timp. Mi se pare aşa, zadarnic. Deşi, când îmi tremură picioarele, iau două-trei înghiţituri de ceva, ce-o fi. În rest, am la mine o sticlă de apă (scoate sticla şi-i desfiletează capacul) plată şi-mi ud gura, că de la atâtea oftaturi, mi se usucă.

(Îi sună telefonul. Îl priveşte, apoi îl închide fără să răspundă. Face acest lucru din obişnuinţă)

Am împăturit încet fiecare lucruşor şi am deschis albumul personal pe care aveam de gând să i-l dau când va fi fost suficient de mare. Un plic alb ca o promisiune, mi-a scăpat printre degete. Lipit, ca să nu scape ce era înăuntru. Notasem cu un scris cursiv, cu pix albastru, Moţul de la 1 an. O şuviţă de păr blond, mătăsos, cu care aş fi vrut să-l clonez. Eu nu vreau un alt copil. Eu îl vreau pe el.

(Privind la cineva din sală)

Da, aşa îmi zice şi soţul meu, că nu se poate clona sufletul. Ar ieşi o copie perfectă fizic, dar un alt suflet în acea carapace. Mă încăpăţânez să cred că dacă aş fi vrut…

E complicat şi asta putea fi o ultimă salvare. Poate, peste ani, se va face şi acest lucru, dar acum, acum când am eu nevoie?

E un limbaj ce-mi pare de nerecunoscut. O limbă închisă într-un dicţionar. Un dicţionar închis într-o bibliotecă. Şi viaţa pare frumoasă, nu?

(Dând din cap a dezamăgire, recită sau se gândeşte numai, la aceste versuri)

Şi viaţa e un câmp de maci,

Tu intri-n el ca să te c…

E-atâta frumuseţe-n jur

Iar tu te ştergi cu ea la c...

(Cu voce energică)

Astăzi este ziua de făcut curat. Printre planurile de viitor. Nu se mai potrivesc. E ca atunci când mama îmi cumpăra pantaloni mai mari, care îmi erau largi în talie, foarte largi, în speranţa că mai cresc, că mă mai îngraş, iar eu purtam de la an la an, pantaloni care cădeau de pe mine şi nu mă îngrăşam niciodată. Într-o zi mi-am spus că ar trebui să încep să trăiesc în prezent. Că aceea era singura mea viaţă şi mi-am cumpărat pantaloni pe măsura mea. Şi arătam ca un om normal.

Ştiţi, de dimineaţă mă gândeam că vieţile noastre au fost croite ca nişte haine de sărbătoare. Dumnezeu le-a dat unora rochii de seară şi fracuri şi sunt strălucitori toată viaţa, altora le-a dat ce-a mai rămas, haine mai largi, mai strâmte, mai durabile, mai de unică folosinţă, şi trăim în aceste haine, fără să putem face schimb, şi-i invidiem pe cei în frac şi rochii de seară, fără să ştim că asta a fost voia Domnului. Eu am avut acea rochie de seară, numai că mi-a fost sfâşiată de vânt, de ger, nu ştiu. Acum sunt îmbrăcată în zdrenţe. Viaţa mea e ca o oglindă făcută din cioburi.

Prietenii mi-au făcut cadou poşeta asta. (O ridică şi o priveşte) E specială. Nici nu ştiu dacă-mi place. Ei au spus că-i un buzunar în care să-mi pun tristeţea. Cică ea poate s-o recicleze şi ce rămâne acolo este numai înţelepciune şi lumină. E o metamorfoză. Nu că aş crede în aşa ceva. Dar, de atunci, de când am primit-o, nu am mai renunţat la ea. Îmi place să cred că-i magică. Tolba magică! Parcă sunt un marsupial cu buzunarul ăsta. Mi-ar plăcea să mă ascund în ea. Poate m-ar recicla şi pe mine. Şi din această femeie va rămâne doar o dâră de lumină şi înţelepciune pe care o veţi pune într-o vitrină. Eu în vitrină!

 (Sonia se ridică şi se uită pe o fereastră)

Ce-am făcut cu viaţa mea? Cum mi-am cheltuit nopţile şi zilele, în ce mi-am transformat existenţa?

Fug noaptea din braţele soţului meu şi stau pe terasă. Ascult greierii. Sunt sadici. Cântecul lor sfredeleşte inimă, creier, suflet. Tot. Şi plâng. E singura mea armă împotriva nedreptăţii. Îmi las lacrimile să-mi curgă pe degetele de la picioare până mă ustură pielea de sare. Lacrimi de acid.

Apoi exersez tăcerea. Când mă furişez înapoi, în pat, lângă el, sunt numai o umbră a ceea ce am fost cândva. O umbră din care ţâşnesc lacrimi tăcute, care iubeşte pentru doi, care plânge pentru doi.

Şi mă gândesc dacă nu cumva este o născocire? Visul şi realitatea se amestecă. E un început de spaimă. De fapt doar spaima a fost firul roşu ce ne-a legat zilele unele de altele. Spaima, o materie primă inepuizabilă.

Uneori cred că în inima mea este un întuneric atât de dens, încât poate înghiţi toată camera asta. Cu voi cu tot. Credeţi că mint?  Dar durerea nu se hrăneşte numai din acest întuneric. Ea sporeşte şi din mâhnirea că lumina s-a dus. A plecat.  În jurul gâtului simt uneori funia disperării. Şi atunci nu mai am inimă.

E doar un hău nenorocit care înghite limitele tuturor gesturilor mele, îmi înghite existenţa, îmi înghite cei 37 de ani ai mei, pe rând, ca pe bucăţelele de prăjitură, şi ar voi să mă înghită chiar pe mine. Nu ştiu de ce nu a putut până acum. Cine îmi ţine candela aprinsă? Poate îngerul meu păzitor se luptă pentru mine. Pentru că eu nu mai am inimă.

Eu sunt un hău în care muţenia şi-a făcut culcuş.

(Sonia se îndreaptă spre fereastră în timp ce recită şoptit, ironic, amărui)

Îngerul vine

Şi-ntreabă de tine.

Nu zici: vai, ce bine!

Se-aud trei suspine.

Spun unii: mai bine!

Iar alţii: în fine…

Ceva te mai ţine,

Ai vrea să te-aline,

Să-ţi spună că-i bine…

Depinde de tine

Când îngerul vine…

(Sonia se adresează cuiva din sală pe care, aparent, l-a ascultat)

Nicio poveste nu se aseamănă una cu alta, deşi, în aparenţă, par identice. Viaţă, boală, moarte. Sus-jos, sus-jos, balans anevoios din care ieşi ca din politică. Pe uşa din dos.

Corpul meu părea nelocuit o vreme. Şi al soţului meu, la fel. Corpurile noastre erau numai nişte limite de fum, fără consistenţă, fără început. Treceam cu uşurinţă unul prin altul, treceam şi prin uşa autobuzului dacă era nevoie. Când plângeam, ochii noştri făceau schimb de tenebre.

În ajun de Moş Nicolae auzeam ghetuţele cum tropăie fericite la uşă, cum sunt descălţate şi aşezate la sobă, cum mânuţe imateriale bat din palme, cu bucurie şi corpul meu nelocuit tresărea în spasme de nebunie deşartă, în timp ce-mi ştergeam ochii, de invazia întunericului.

La uşa cui îţi laşi tu ghetuţele, să le poată găsi Moş Nicolae şi să ţi le umple cu bombonele? Cine-ţi va mai aduce fericirea aceea imensă pe feţişoara mică, la vederea atâtor cadouri?

De ce plângi, nebuno? Nu ştii că asta-i voia Domnului?

Oare de ce voia Domnului nu se potriveşte deloc cu voia noastră?

Oare de ce drumul crucii e însângerat şi plin de spini?

Nu s-ar putea o cale senină, plină de tihnă şi pace?

Nu s-ar putea ca pacea aceea promisă să înceapă de aici, de la primii paşi, de la naştere?

Începuse furtuna. Şi era vânt cu picuri mari de ploaie. Şi eu învârteam oalele pe aragaz, încercând să-mi aduc aminte reţeta. Şi vântul şuiera la fereastră. Şi gândurile şuierau în mintea mea.

Strigătul meu s-a izbit de pereţii casei, cu zgomot sec. Începusem să-l caut prin furtună. Să nu răcească, să nu-i fie frig.

Soţul meu m-a privit ca pe o nebună. Privirea lui era dintr-o tristeţe fină, metafizică, a fost un plâns imaterial şi o îmbrăţişare de fum. Aşa numeam noi îmbrăţişările de la distanţă.

(Se luminează un colţ de cameră în care este pătuţul, Sonia merge către el, ia în mână păturica)

Şi tristeţea ne-a lipit pe amândoi de pătuţul gol, în care ghiceam forma trupului mic rămasă în păturica bleu, culcuşul căpşorului pe salteaua din iarbă de mare, ursuleţii care stăteau la rând ca să pape împreună din castronelul albastru, stabileam deja atitudini mature care nu ne-ar fi ajutat la nimic, împachetam ziua şi o puneam undeva să nu mai poată ajunge nimeni la ea.

Totul se terminase.

Trebuia să ne locuim trupurile înainte să se lase întunericul peste noi. Sau în noi. Era greu. Trebuia să menţinem candela aprinsă.

(Sonia caută în poşetă şi scoate o fotografie)

E acolo mereu, e lângă mine tot timpul. Şi trebuie să mă prefac că nu e. Trebuie să uit cuvintele de alint: Pufoaso, drăguţico, cuminţico!

Da, aşa îmi spunea, şi era cel mai frumos alint. Toate aceste cuvinte însemnau catifelare, căldură, tihnă şi joacă deopotrivă.

Aceste cuvinte ţopăie pe lângă mine şi-mi dau câte-un ghiont.

Hai, lăsaţi-mă că nu mai sunt nici pufoasă-catifelată, nici drăguţică, nici cuminţică.

Sunt rea, şi rebelă, şi rece. Ca atunci când am azvârlit punga cu medicamentele rămase, resturi de morfină, într-o trifoişte. Cu furie de om nebun, încât dacă boala s-ar fi materializat în trupul perfid al unui om, i-aş fi sfârtecat măruntaiele şi l-aş fi rupt bucăţică cu bucăţică. Indiferent cât de mare sau cât de puternic ar fi fost. L-aş fi sugrumat fără nicio remuşcare.

Sunt o femeie nebună şi răzbunătoare. Nu-mi puneţi răbdarea la încercare. Nu vă sfătuiesc. Din când în când devin leoaica feroce care-şi apără puiul. Şi când puiul nu mai este, leoaica nu devine docilă.

Aşa că vă pot scoate ochii fără să clipesc. Şi nici voi n-o să mai clipiţi vreodată!

(Sonia desface sticla cu apă şi ia o înghiţitură. Apoi oftează. Se uită pe geam în stradă şi dă din cap. Se aud frâne şi scârţâituri de roţi.)

Oare cât mai durează? Parcă au mai intrat două persoane. Bine că nu sunt singura care aştept. Mai am cu cine vorbi. Cum nu sunt prea vorbăreaţă? Dar până…acum…? Nu am vorbit? Nu?

Pe mine mă doare capul de la atâta vorbărie.

Sunt doar o umbră mută care învaţă puii de rândunică să zboare. Apoi, totul intră în normal. Ca şi cum ai întreba: Ce doreşti să mănânci? Lucruri simple de care ţi-a fost atât de dor. Să curăţi cartofi, să dai cu mopul, să speli vasele. E atâta bucurie şi tihnă în aceste gesturi mici. Credeam că banalităţile nu ne pot face fericiţi. Dar, da, ea, fericirea, este atât de banală. N-are nimic glorios în ea. Nimic extraordinar. Atât că este. Şi că tu eşti cu ea.

Simbioza perfectă.

(Sonia se plimbă prin cameră)

La masa noastră e totdeauna un scaun gol ce ne repetă în fiecare zi povestea.

În dulap există o fotografie portret pe care aş fi vrut să o pun în ramă, pe un perete. Soţul meu nu mi-a dat voie. Nu suporta să-şi aducă aminte de pierdere în fiecare zi. Băieţelul din fotografie ne zâmbea misterios. Trist şi atoateştiutor.

Când vreau să-i spun noapte bună, intru în dulap. Uneori îmi ţin respiraţia, alteori îi spun o poveste. Acolo e un alt tărâm.

Uneori, din dulap se aude un cântec:

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi,

Dacă vreţi, dacă puteţi,

Mama n-are trei băieţi,

Are-n cap numai scaieţi

Şi în inimă sticleţi,

Nu deschidem orişicui,

Tu eşti mama nimănui!

Bucuria ţi-a fost dată, bucuria ţi-a fost răpită. Primim când vrea Domnul, pierdem când vrea Domnul şi cât vrea Domnul!

Voi ştiaţi de înţelegerea asta! Nu trebuia să ştiu şi eu la ce să mă aştept?

Inima simte mai multe decât ştim noi. Inima de-ar putea vorbi, am lua-o la goană, speriaţi de noi înşine, de adevărurile care ni se perindă prin faţă!

Aveţi nepoţi? Eu nu am. Vedeţi?

Eu nu voi mai fi niciodată bunică. Mi s-a răpit această bucurie.

Am fost jefuită!

Sufletele mamelor se presupune că sunt ca stânca şi pot suporta orice. Că rezistă. Şi atunci li se smulg ani întregi de existenţă, şi sunt lăsate să se descurce cu ce au. Dacă pot. Dacă nu, treaba lor. Să crape!

Eu nu am crăpat, după cum bine vedeţi! Sunt încă întreagă, stânca mea e dură şi rezistă zecilor de războaie purtate de-a lungul vieţii.

Eu nu am crăpat! Şi nici nu am de gând să crap!

Vă deranjează? Sper că nu!

Afară a început să plouă. E târziu şi nimeni nu ne mai cheamă înăuntru. Poate ar trebui să plecăm acasă? Şi să venim mâine, mai odihnite?

Să nu se vadă în noi ceaţa care urcă spre pleoape? Care ne dizolvă în balansul unei zile nebune?

(Sonia trece prin faţa oglinzii şi îşi piaptănă părul cu degetele)

Eva-şi piaptănă păru-n oglindă,

Vrea în el necuprinsul să-l prindă,

Vrea s-adune în zulufii căzuţi blânde lacuri

Şi oceane şi mări, peste veacuri,

Eva-şi piaptănă părul sub lună,

Nepăsându-i de vraja nebună

Ce-o cuprinde prin somnul de ceară,

Şi-i stârneşte dorinţa să moară.

Eva-şi pune pe sânul fierbinte

Mâna rece şi spune cuvinte

Fără noimă şi fără pereche,

Când lumina-i şopteşte-n ureche,

Eva cântă şi-n cânt prinde marea

Iar din codru dispare cărarea

Şi din ochi lumina se cară,

Necuprinsul începe s-o doară.

Eva, eu, născută-n pădure,

Eva, tu, cuvintele pure,

Eva, noi, femeie şi mamă

Ducând îngeri de mână, la vamă…

(Sonia se întoarce pe canapea)

Uneori, ştiţi, glasul meu pare că e străin de mine. E o voce pe care n-o recunosc, pe care nu aş vrea s-o ştiu a mea. Îmi plăcea glasul meu de dinainte, de atunci când era cald, şi bun, şi folositor. Glasul cu care spuneam, haideţi la masă!Acum e rece şi trist. Răguşit ca de pasăre de pradă. Rece ca de jivină. Trist ca tânguitul unui animal rănit.

De aceea vorbesc puţin. De aceea tac mai mult. Tăcerile sunt toate la fel. Tăcerile te rod în linişte ca nişte carii, puse pe treabă. Din tăceri se nasc cercuri de durere, la ore fixe. Tăcerile se sfârşesc la primul tic-tac al ceasului din perete.

Acesta nu are altă treabă decât să-mi numere mie muţenia şi s-o împartă în porţii fixe, în zile, ore, ani, veacuri. Muţenia mea e ca un animal închis într-o cuşcă pătrată. Cuşca pătrată e o cuşcă în care poţi aştepta la colţ pe cineva. Muţenia mea aşteaptă într-un colţ să apară tic-tac-ul acela enervant, pe care să-l sfărâme de toţi pereţii. Secundele din el, vor curge ca un sânge cald pe perete şi eu voi fi răzbunată. Poate se vor repezi unii să adune repede măcar câteva secunde, de fericire, de mirare, de iubire, de bunătate. Dar de unde, oameni buni, astfel de secunde? Ele nu există! Nu le adunaţi că nu sunt ceea ce par! Sunt numai secunde de durere sfâşietoare, de nebunie, de apatie mortală, de cinism, de groază înfăşurată în dantele, de chin, da, de chin… Şi vă vor îngrozi, vă vor face părul măciucă. Veţi veni la mine să vă apăr, să vă cânt ca să se ducă răul.

Dar, naiba să vă ia dacă nu mă ascultaţi!

Lăsaţi-le să curgă pe perete, să dispară din ochii noştri.

Nu, nu, eu chiar nu mai pot să stau. Le voi spune că revin mâine. Astăzi am obosit. E ceva ce nu mai pot face. Să-şi caute pe alţii dacă nu mă vor pe mine. (se pregăteşte de plecare)

Dar răzbunarea este cumva parte din timpul tău? Din timpul meu? Nu, doar pendula aceasta mă îndeamnă la răzbunare.

Dacă ar fi un ceas electronic, ar fi mai prietenos. Nu trebuie să-mi aducă aminte tot timpul că eu sunt ceea ce sunt.

Cum ce sunt?

Sunt mama nimănui!

Aşa mi-a spus pendula.

Ca şi cum asta ar schimba ceva din timpul pe care-l măsoară. Ca şi cum timpul ei ar fi numai al ei, iar timpul meu, numai al meu.

Dar nu este adevărat. Ea măsoară doar timpul. Şi el este unul. Unul singur, dat de Dumnezeu, tuturor

(Un fulger luminează încăperea, se aud ropote de ploaie)

Ieri, lumina unui fulger ne strângea într-o lungă îmbrăţişare. Azi, ea ne desparte pentru totdeauna. E aceeaşi lumină. Noi suntem alţii, în fiecare zi devenim alţii. Trăim în fiecare zi într-o altă viaţă. Dăm de pe noi jos, straie după straie, tristeţi şi dureri, până când, în final, va rămâne sufletul acesta buimac, ce a vrut să modeleze lumea şi a sfârşit sugrumat de-o amintire.

Sărmana matrioşka!

Din când în când îmi îmbrac hainele de mamă. Stau pe mine reci şi străine. Moliciunea lor e falsă. Sunt nişte haine triste şi le las să cadă pe podea şi trupul meu se dizolvă în uitare.

Soarele se oglindea în apa mării şi ni se reflecta în privire. Pe atunci viaţa mea se împărţea la trei. Deşi împărţită la trei, fiecare felie era suficient de mare încât să acopere cu dragoste fiecare minut al zilei. Ar trebui să redescopăr acea viaţă. Dar ştiu că am dat pe undeva Delete şi nu mi-am salvat nicăieri trăirile. Am crezut că s-a terminat. Că e definitiv. Că timpul va trece şi eu voi uita. E-adevărat că timpul trece. Dar nu uiţi. Nu uiţi nimic. Numai că gândul acela devine mai blând. Cuminte ca un bunic aşezat pe prispă, care se pregăteşte să tragă din pipă. Şi te uiţi la el, şi-ţi dă senzaţia că mai are o mie de ani în faţă. E-atât de cald, atât de aşezat.

Gândul acela te învăluie, te ia în braţe şi-ţi spune să plângi, că totul va fi bine, şi tu laşi să curgă lacrimile din inima ta, doar ca să nu pocnească de atâta tristeţe adunată la un loc, şi-ţi sufli nasul, şi-ţi ştergi ochii, iar după ce ai făcut toate astea, îţi dai seama că vorbeai singur.

Ştiu că asta se întâmplă azi.

Dar mâine?

Ce va fi mâine?

(Sonia îşi desface umbrela şi iese în ploaie. Se aude melodia Trei iezi cucuieţi. Apoi, intră în fugă,  îşi recuperează poşeta uitată pe canapea şi iese.

Un fulger luminează încăperea)