( Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești, 7 iunie 2020)
O carte care colorează plăcut peisajul literar actual este ”Anotimpul păpușilor” de Tincuța Horonceanu Bernevic (Editura ”Singur” 2017). O copertă inspirat grafiată include conturul a două păpuși, precum și un arbore stilizat de crengile căruia este suspendată o colivie deschisă, semn al libertății, deschizător al volumului: ”nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă / cât timp pielea mea are un tatuaj / cu o iguană”. Libertatea este înțeleasă la modul ideal: să faci ce vrei, când și unde vrei, fără a da justificări. Scutită de insomnii și nepăsare, pasărea – poetă lasă în urmă pământul, colivie cu ușa deschisă. Spațiul evolutiv este imens: Calea Lactee ”e casa mea dintotdeauna”. Eul devine demiurgic și ubicum, capabil de transfigurări colosale :sânii alăptează pădurea, pletele acoperă deșerturi, ochii dau colorit planetei, mâinile cutreieră lanuri de grâu. Poeta viețuiește într-un cosmos în care circuitul concret – abstract, profan – sacru devine fenomen firesc. Tensiunea dintre stranietate și familiaritate generează înalte trăiri reușit transpuse poetic: ”picurii de lapte se împrăștie dimineața pe drum / dacă nu-i linge pisica se transformă în stele”; ”tata continuă să cioplească aerul / deasupra umerilor noștri / ca pe niște aripi pe care ai vrea să le porți într-o zi”
Cântecul care trece prin noi
Evocarea impresiilor din copilărie trezește amintirea lumii patriarhale: perdele de dantelă colorată, icoana întoarsă la perete să alunge furtuna, bunătatea zâmbitoare a bunicilor și puiul de cireș înălțându-se simultan cu puiul de om. Păpușa plutitoare ”călcând în șoaptă să nu distrugă norii” duce în eternitate neuitate imagini. Urmează creșterea, sintetizată prozaic, ”Mă strâng pantofii, mamă!”, apoi complexitatea vieții mature care-i oferă poetei prilejul să abordeze o multitudione de motive. Bunăoară, cel al tatuajului pomenit mai sus, ”pielea mea are un tatuaj / cu o iguana”, motiv cu o revenire simptomatică, încărcându-se de fiecare dată cu noi doze de mister: ”încât voi avea pielea tatuată / ca o carte de istorie” ; chiar și ”pereții aveau pielea tatuată cu iguane”. În felul acesta, iguana devine o stemă cu încărcătură simbolică multiplu descifrabilă. Un alt motiv, spaima, de cele mai multe ori, din fericire, de scurtă durată, este indus mai ales prin tropul comparativ, cu binevenită putere de concretizare: ” mugurii spaimei mi se lipeau de trup / ca o destăinuire”; ”spaima ca o rochie de seară prea mică / abandonată într-o tăcere prelungă”. Furnicile sunt ”niște refugiați cu ochii măriți de groază”, până și un jucăuș vârtej de vânt produce anxietăți. Pentru Tincuța Horonceanu Bernevic, lumea este un câmp minat găzduind rareori frumusețea curcubeului. Nu se trag duble și tatăl moare doar o singură dată conform unui rigid regulament de ordine interioară. Lumea e un balon de săpun, furnicar de insecte insidioase care fac schimb de capete și-și caută fericirea cu pași inutili, pe cărări iluzorii, neștiind dacă apocalipsa vine sau pleacă. Sau un autobuz cu manechine între care doar șoferul e viu. Viața este definită și ea ca fiind ”un miriapod / cu o mie de picioare”, ”o fereastră închisă prin care nimeni nu poate privi cerul”. Accesul la continuitate, prin intermediul unei alte corăbii a lui Noe, este selectiv, în funcție de greutatea păcatelor, uneori ale unor generații întregi și presupune o înnoire a bagajului:păpușile, uscătorul de păr, laptopul, dar și ”brățări de tristețe”.
O altă ipostază, orașul de toamnă, părăsește treptat nota bacoviană. O panseluță devine axul central al demersului poetic, gingașe senzații decantându-se dintre obiectele banale din existența cotidiană. Dragostea, element cvasiobligatoriu în panoplia oricărui poet, se derulează în versuri pe măsură. Primele semne, adolescentine sunt așteptate cu candoare, cu iluzia că vor trezi păpușii de lemn, crestate într-o creangă subțire de alun, fiorii zburătorului. Apoi, fluviul sentimental se revarsă plenar în dcecorative cataracte, Trecând peste poemul ”Bărbatul”, citabil în întregime, remarcăm și alte versuri cu sugestivă încărcătură: ” cred că aș putea locui o vreme în pieptul tău” ; ”mă îmbrac în sărutul tău ca într-o piele / care se regenerează în timpul eclipsei” ; ” tu cu mine în brațe călătorim pe un singur bilet”.
Iubirea-i receptată în multe feluri. Poate fi o plasă de păianjen în care femeia ” toarce timpul / din ochii iubitului / ca pe o cămașă / dintr-o singură bucată…” Poate metamorfoza ființa: ”Am lepădat pielea cu solzi de balaur / am lăsat-o la ușă / voi fi mireasa ta / am un trup nou…” Este definită ca ” o halbă într-o zi de toamnă / din care pleacă doar fluturii / la ore fixe”. Dar poate fi și dorit eden în care îndrăgostiții trăiesc voluptățile cuplului primordial, cu o Evă ce-l duce pe Adam la pierzare. Redundanța vocabulei ”umbră” are drept finalitate transfigurarea inefabilelor trăiri. O femeie iubind este o sumă de încântătoare contrarii. Nocturnul, întunecând comunicarea îi înstrăinează uneori pe îndrăgostiți, erijându-i în ipostaza de spectre imponderabile, stranii călători însoțiți de jalnicul țipăt al bufniței. Iubirea rămâne ultima salvare , terapie intensivă, perfuzie care prelungește viața cu fiecare șoaptă. (”Umbră îndrăgostită / nu știi că sărutările tale fierbinți / m-ar readuce la viață”). În fine, dragostea are forța luminii: ”în timp ce dormeam / ghemuită în brațele tale / m-am trezit că împrăștii lumină / albă lăptoasă binevenită / ca o lampă magică / dintr-o poveste în care inima / e o păpădie înflorită în ciment”.
În plină visare poetică, apare o temă pe cât de prozaică pe atât de dureroasă, înstrăinarea. Simbolica Maria, roabă în Italia se metamorfozează treptat din fetiță în femeie matură și apoi în bunică, pierzând cel mai curat dintre visuri: întoarcerea. Și în alte poeme precum ”Hai la harbuz” și ”Târgul de păsări”, banalitatea capătă aură poetică. Este invocat și motivul cristic: ”vocea preotului poleiește icoanele în timp ce Iisus trece / rănit printre noi” Învierea devine un prilej al solicitării de iertare generală căci vina de a ucide lumina trimisă de Dumnezeu pe pământ apasă mustrător asupra tuturor.
Investită omnipotent, poeta dialoghează cu îngerii, dar constată dezamăgită degradarea acestora într-o lume ce merge inevitabil spre dezagregare. Căutarea divinității se finalizează prin relevarea sacrului în profan: Marea Ființă locuiește într-o coajă de nucă. Nici la Viena, nici în State. Nu vorbește prin perfuzii sau bule de oxigen, cum ne convinge emoționanta poezie ”Dumnezeu e tăcere”. În stil sorescian este închipuită și o facere a lumii. Și alte motive sunt tratate în cheie lirică. Bătrânețea este văzută optimist ca o disfuncție parțială a trupului împăcat cu vicisitudinile vârstei înaintate și ca o îngăduință a timpului acceptată cu recunoștință. Din fericire, nu se știe niciodată care este următorul pas. Inima devine cămara secretă a trecutelor iubiri convertite în scumpe amintiri: o vioară, o fotografie alb – negru, o rochie de seară. Nu putem trece peste poemul închinat Limbii române, cu particularitatea de a depăși conotațiile patriotarde. Limba română este ”o casă de chirpici / în care locuiesc desculță / și dorm pe furiș ca să ascult greierii / cântându-i pe prispă”. Adăpostește ”cerșetori și îndrăgostiți / bătrâni și tineri / nu se revoltă / nici când i se pun termopane / nici când i se pun antene parabolice”. Își asigură perenitatea prin iubirea celor care o rostesc: ”dar pentru limba română / mă voi îmbrăca / o dată pe an într-o ie / cusută cu fir de mătase roșie / în cruciulițe mici, roșii / și voi fi foarte, foarte fericită”.
Cuvintele nasc păsări
O avalanță de expresii sugestive probează capacitatea de liricizare a poetei: ”e atâta liniște în podul bunicului ca într-un fagure / de miere” ; ”gândul ca o cochilie de alabastru” ; ”o potecă pe care îngerii se dau cu rolele” ; ”când stau desculță iarba crește prin mine”; ”sunt <<Melusina în dimineața uitată>>”, ”pe o bancă la capătul lumii”. Noaptea nunții devine prilej de bogată imagistică : ”Va ninge în noaptea nunții / zăpada mă va clona / cu răzvrătiri de marionetă / stoluri de corbi îmi vor sfâșia inima / hrănindu-se din belșug cu iubirea / ferecată de ani”.
Comparațiile, ca și metaforele alătură un termen uzual comun cu un neologism, o noțiune telurică și alta, adesea, celestă, un obiect material prozaic și cenușiu cu o abstracție strălucitoare prin puterea de sublimare: ”secera lunii mă privește ca un cățel / latră aurori boreale” ; ”miriști apocaliptice” ; un tren șuieră aiurea ca un zâmbet de smoală” ; ”mama învârte în cazanul cu magiun / ca într-o galaxie nenăscută” ; ”emoțiile lipite de perdea cu superglue”. Căutarea, prin acest procedeu, a formulei potrivite antrenează cuvintele într-o nuntire ce pune în evidență suplețea, flexibilitatea și frumusețea limbii. Forța de concretizare este remarcabilă: ”împăturim curajul”; ”mă cuibăresc în ideile tale” ; ”bătrânețea e doar un timp desfrunzit de iubire” . Ocupațiile eului poetic sunt dintre cele mai interesante: ”beau ceai de mentă / și mă joc de-a vameșul cu vecinii”. Multe sintagme sunt pur și simplu decorative: ”noaptea ne lipește mărgele pe ochi” ; ”nefiresc de viu / pulsa în mine / o stea albastră” ; ” peste noi trec hoarde de întuneric”. Cu imaginația ei nedomolită, poeta inventează un tratament pentru cea mai dureroasă maladie: traiul lângă / într-o apă în care peștii au fost substituiți cu păcatele: ”pe rănile tale eu pun silabe vii / petece de vis / nopți sidefate în care lumina șovăie” ; ”cos la mașină uitările tale”. În oglinda retrovizoare a gândului, imaginile se derulează într-o inversare aproape fermecătoare: ”visez mereu un bătrân care-și / plimbă drumurile sub tălpi”.
Încântați de toate acestea, trecem ușor peste câteva derapaje. Bărbații, mai ales cei frumoși, ar fi opaci la poezie, cum susține poemul ”El” (noi replicând curtenitor, alături de Nichita Stănescu – un bărbat frumos ”Ea era frumoasă ca umbra unei idei”). Jocuri gratuite de cuvinte, chiar de silabe (”Cântec de li”), termeni apoetici (”Dragostea nu se trufește”) trec aproape nevăzute în creația poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, care, la modul sublim își închipuie un înduioșător dialog cu umbra tatălui: ”și tata râde / când râde pentru mine se deschid cerurile / și un înger mă cheamă la el” ; ” ce faci tată îmi spune tata / și eu îi zâmbesc / ce să fac mă ocup cu trăitul acesta și tot încerc să / ajung la liman”. Prof. Aristotel Pilipăuțeanu, Onești
ANOTIMPUL ÎNSTRĂINĂRII
Iubirea dintre noi e o plasă de păianjen
străbatem în ea orașul indiferent de anotimp
ne înfigem unghiile în aerul țeapăn
foșnim ca ramurile ude
vinovați de pașii străinilor pe trotuare
zborurile tale au pielea crăpată
o lacrimă îți ridează trecerile
spre copacul crescut din inima ta
împăturim curajul suflăm în pumni
și spunem un Doamne-ajută
noaptea mă alungă spre casă
cu aripi moi de corb bătrân
croncănitul lui îmi poartă sufletul
ca pe o țesătură de preț
n-ai bănuit vreodată
cât valorează pașii mei nesiguri
exersând întoarcerea spre lumină
mă cuibăresc în ideile tale
CUM TRECE UN CÂNTEC PRIN NOI
Un cântec trece prin peretele vecinilor
eu îl adulmec și îl trimit înapoi
agățat de-o șuviță de păr
un nasture de la cămașa ta de duminică
peretele ne continuă jocul
își dă picturile în ulei mai spre ușă
melodia încăpea oricum
dar el a vrut să fie amabil
cântecul aduce un botoșel cu inimioare
un cercel cu perlă
eu îi adaug o ieșire din spital
nerambursată cu un diagnostic scris de-o mână caldă
și cu o biopsie care a făcut fericit un întreg cartier
primesc apoi o acadea cu gust de zmeură
pun un avion de hârtie
mi-aduce o etichetă de parfum fresh-floral
de parcă ar ști că doar acesta îmi place
peretele e foarte atent la noi
cântecul atinge note suave
arțarul de cameră îmi cedează capul lui Shrek
adaug un steag cu uniunea europeană
aveam și un tricolor dar am zis că e prea mult
ce-aș mai putea primi?
ce-aș mai putea primi?
cântecul trece nestingherit prin perete
duce gânduri scuze zâmbete
aduce nori pufoși margarete presate
duce liniști înaripate fluturi de cerneală
aduce întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată
dar asta numai până la apus
noaptea cântecul ni se strecoară pe sub piele
și adoarme odată cu noi
în week-end
beau ceai de mentă
și mă joc de-a vameșul cu vecinii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu