Premiul Radio Iaşi la Concursul de Poveşti "Ion Creangă", Iaşi, 2010
Azin era un băieţel de 9 ani, căruia îi plăceau dulciurile. Dar asta nu îl făcea cu nimic special. Majoritatea băieţilor ca el adoră să mănânce dulciuri. Şi au mereu, ascuns în ghiozdan, pe lângă caiete şi cărţi, câte un baton de ciocolată, şterpelit sau primit pentru bună purtare.
Azin, însă, iubea dulciurile în mod special. Ca să mă înţelegeţi, când ţinea în mână un baton de ciocolată, îi desfăcea încet ambalajul, cu gesturi precise, de parcă de acest lucru ar fi depins, soarta cuiva. Apoi, asigurându-se că nu îl vede nimeni, îl mirosea încet, şi cu un zâmbet pe faţă, şoptea:
- Vrei şi tu?
Nu ştim dacă punea această întrebare cuiva anume, din moment ce nu era nimeni prin preajmă, sau se întreba chiar pe sine.
Părinţii săi erau cofetari, bunicii, la fel, iar el trebuia să continue tradiţia familiei. Numai că, în afară de faptul că-i plăceau dulciurile, Azin habar nu avea cum ar fi putut el să prepare chiar şi cea mai pricăjită acadea din câte există. Lui îi plăcea să meargă cu bicicleta, să înalţe zmeie de hârtie colorată, mâinile sale iscusite puteau trage cu praştia după vrăbii, prin livada de lângă casă, dar de făcut savarine şi fursecuri nu prea voia să audă.
Cofetăria era pentru el un loc special. Era locul în care se cufunda în vise. Cele mai dulci vise. De cum îi trecea pragul, bunica sa, îl lăsa să-şi aleagă ceva dulce. Avea dreptul doar la un singur lucru. Dar, cât de greu te poţi hotărî, când vezi rafturile ticsite de inimioare de turtă dulce, de susan caramelizat, de ciocolată cu muuult, muuult lapte, de alune glazurate, de mere îmbrăcate în hăinuţe de fondant, de dropsuri cu miere la mijloc, de toate bunătăţile după care îţi lasă gura apă. Ronţăind bucăţica dulce, stătea pe terasa cu fotolii împletite din nuiele, privind norii cum aleargă pe cerul verii. Bunica îl privea mulţumită cum creşte, şi, oricât şi-ar mai fi dorit el suplimente la porţia primită, ea nu se lăsa înduplecată de rugăminţile lui.
- Ai să te transformi în purceluş. Dulciurile pot să-ţi facă rău, dacă întreci măsura!
Azin se lăsa convins, dar de multe ori punea la cale un plan prin care să dea iama, în depozitul cu dulciuri al familiei.
Trecuseră multe zile din vacanţa de vară şi Azin era mereu în căutarea unui lucru nou, care să-i alunge plictiseala. Bunica ţinea mereu cheile de la cămară la brâu, iar el nu intrase niciodată acolo. Curiozitatea îi dădu ghes, şi, într-o zi, când bunica era prinsă cu alte treburi, el şterpeli cheile prinse în inelul violet, de mătase, şi coborî speriat treptele, cu paşi mici şi nesiguri. Aprinse lumina şi rafturile înţesate de dulciuri i se arătară în faţă, în toată splendoarea lor.
Azin rămăsese cu gura căscată, mut de uimire şi bucurie. Napolitanele în staniol verde erau preferatele lui. Aveau un gust răcoros de mentă şi oricine le cumpăra o dată, nu se mai putea sătura de ele. Apoi urmau păpuşile din şerbet. Astea erau preferatele fetiţelor. Toate fetiţele de pe strada sa îşi doreau de ziua lor, păpuşa de şerbet favorită. Bunica sa muncea ore în şir pentru aceste mici minunăţii. Ar fi vrut să guste dintr-una, dar ştia că erau toate comandate şi nu voia să primească o urecheală zdravănă.
În frigorifer stăteau la rând şapte iepuraşi din cremă de ciocolată şi frişcă albă, albă. Azin înghiţi în sec, pofta îi dădu ghes şi odată se aplecă spre un iepuraş şi-l muşcă de ureche.
- Ce aromă plăcută, spuse el cu gura plină şi-i mâncă şi urechea cealaltă.
Poate nu e chiar atât de rău să mă fac cofetar, gândi el, numai că nu mă prea pricep. Dacă aş avea cât de puţină îndemânare. Să amestec cremele, vanilia şi ciocolata. Ar trebui să fiu un mic vrăjitor ca să fac toate acestea. Oare mama, tata, bunicii, cum reuşesc? Le-o fi sortit vreo ursitoare la naştere aceste lucruri, iar pe mine m-a scăpat. Rafturile cu ciocolată îi făceau inima să bată mai repede. Îşi îndesă în buzunare câteva ciocolăţele cu cremă de mure, şi una cu nuci, şi încă una cu stafide. Gata! Ba nu, urmau borcanele cu jeleuri. Atât de vesele şi aromate. Preferatele lui erau steluţele şi ursuleţii de jeleu moale care-ţi alintau cerul gurii cu o aromă după care îţi dădeau lacrimile de poftă.
Azin mai îndesă şi cinci acadele cu gust de struguri în buzunarele doldora, apoi se opri o clipă în faţa ursuleţilor de jeleu. Întinse mâna spre borcanul gigantic şi simţi cum ursuleţi de toate culorile se atingeau de degetele lui. Se jucă preţ de câteva clipe prin borcan şi, când se hotărî să-şi umple pumnii cu bunătăţile visate, simţi cum de degetele sale se strângea ceva. Parcă îl apăsa, sau îl gâdila. Nu ştia exact. Poate fusese vreun şoarece închis în borcan? Nu, sigur nu, chiar el a dat capacul la o parte. Şi apoi, şoareci într-un depozit de dulciuri? Niciodată! Atunci? Azin îşi foi iarăşi mâna prin borcan, până alungă senzaţia aceea stranie, dar nu renunţă la gândul de a-şi umple pumnul cu gustoşii ursuleţi. Respiră adânc şi mai încercă o dată. Îşi simţi degetele prinse ca într-un cleşte. Retrase mâna repede şi văzu că de degetul mare se ţinea ceva mic şi verzui care se chinuia să strige la el. Băiatul crezu că are vedenii. Îşi privi mâna, cu ochii măriţi de frică şi văzu că de ea atârna un omuleţ verzui, ca de jeleu, dar, care era viu.
- Bună, îi spuse omuleţul cu gura până la urechi. Părea că zâmbeşte, dar
semăna mai degrabă a rânjet.
- Tu cine mai eşti? se sperie băieţelul. Semeni cu un marţian. Eşti verde. Şi ce cauţi în borcanul cu ursuleţi? Eşti un duh rău? Ce vrei de la mine?
Omuleţul nu părea să fie prea speriat de tirul întrebărilor şi, după ce se aşeză pe un raft, la înălţimea băiatului, încercă să-i spună.
- Micuţule Azin, deşi sunt atât de mic, sunt cu muuult mai bătrân ca tine. De fapt nu mai ştie nimeni câţi ani am, şi nici nu prea are importanţă. Nu sunt un duh rău, nu, se apără omuleţul. Şi nici marţian. Dar marţieni oare există? glumi omuleţul, în timp ce băiatul îl asculta mut de uimire. Eu te-am aşteptat, ştiam că vei veni, când pofta ta a fost pe măsură, ai ajuns cu mâna în borcanul cu dulciuri. Stau închis acolo de ceva timp şi supuşii mei mă caută cine ştie pe unde.
- Dar cine eşti? Şi cum ai ajuns aici? se bâlbâi băiatul, uitând că timpul trecuse şi bunica poate avea nevoie de chei.
-Sunt Jel, Regele Jeleu, prietenul copiilor. Sub podeaua acestei magazii am deschis o fabrică de dulciuri. Toţi supuşii mei muncesc din zori în seară ca să scoatem cele mai fine dulciuri. Copiii sunt prietenii noştri. Dar am nevoie de ajutorul tău. Doar tu poţi să salvezi regatul meu de la pierzanie.
- Eu? întrebă băiatul, făcând ochii mari. Eu sunt mic, nu cred că pot, se scuză el.
- Ba sigur că poţi. Vezi tu, într-o zi m-am luat la ceartă cu Regele Halviţă, şi cearta a durat zile în şir, iar el a dorit să se răzbune.
- Bine, dar ce motiv de ceartă puteţi avea voi? Şi cine-i regele acesta?
- Acesta este cel mai bun prieten al meu. Sau era, până când a hotărât să se răzbune pe mine şi pe regatul meu.
- Dar ce i-ai făcut? Prietenii buni nu se răzbună…
- Când copiii au început să aibă carii, de la halviţă, l-am rugat să schimbăm reţeta cu una mai sănătoasă. Atunci m-a acuzat că eu provoc cariile copiilor şi a jurat să-mi distrugă regatul.
Omuleţul era trist. Oftă prelung.
- Poate că sunteţi amândoi vinovaţi. Şi unde locuieşte Regele Halviţă?
- Nu, eu nu am fost vinovat, foloseam doar lucruri naturale, dar a venit el cu idei şi toate s-au schimbat. Regele Halviţă locuieşte în regatul său, acolo unde totul e dulce şi gustos. Dar el a vrut să câştige un loc mai bun ca al meu în inima copiilor, şi atunci nu a mai respectat regulile jocului. Furişa în pacheţelele de prânz, bucăţi mari de halviţă, la masa de seară, la fel, şi uneori, chiar sub pernă, înainte de a adormi, copiii se delectau cu preagustoasa halviţă. Era prea mult. Ursuleţii de jeleu ajungeau în mâna copiilor doar când luau note bune şi atunci într-o cantitate rezonabilă. Pentru mine era mai importantă sănătatea copiilor decât orgoliul meu.
- Dar există periuţa de dinţi. Bunica mea oricum nu mă lasă să mănânc multe dulciuri, spuse Azin cu oarecare părere de rău.
- Bunica ta este înţeleaptă. Tu m-ai scos de aici. Acum trebuie să mă ajuţi!.
- De ce să te ajut? De unde ştiu eu că tu eşti cel bun? Dacă mă păcăleşti?
- Am venit aici cu gânduri bune, să completez borcanul cu ursuleţi, dar Regele Halviţă m-a închis în borcan. Este hain. Dar, pe vremuri avea un suflet atât de bun!
Nu trecu mult timp şi pe raftul cu pricina apăru un alt omuleţ, mai mare şi mai burtos, cu fălcile ca două nuci uriaşe. Azin ştiu că acesta e Regele de care vorbea Jel.
- Hei, salutare amice! Ce vânt te aduce pe la noi?
Omuleţul fălcos îi privi cu ciudă şi le spuse:
- Eu sunt măreţul Rege Halviţă, acesta e regatul meu, voi nu aveţi ce căuta pe aici. Voi pune să fiţi închişi în camera frigorifică până vă va dispărea zâmbetul de pe faţă.
- Nu ţi-ar strica să fii mai prietenos cu noi! îi spuse Azin, încercând să-i dea un bobârnac încrezutului rege. Aceasta e cofetăria părinţilor şi bunicilor mei. Dacă nu vrei să fii izgonit definitiv din rafturi, învaţă să te porţi cuviincios!
- Cum îndrăzneşti mucosule? În viaţa ta ai mâncat doar de două ori halviţă, numai la ursuleţii de jeleu îţi stă gândul, şi îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie aşa? Te-nvăţ eu minte!
Şi regele începu să arunce către ei, fire subţiri de zahăr topit care îi lega aproape fedeleş pe cei doi, iar bulgări mari şi lipicioşi da halviţă zburau către ei din toate părţile.
Azin văzu că atacul nu era o glumă şi regele e supărat foc. Se apără cum putu mai bine, pe Omuleţul Jel îl puse în buzunarul de la cămaşă, să nu se piardă cumva în încăierare, şi porni val vârtej către rege.
- Tu nu ştii să pierzi Preamărite, i se adresă el Regelui, încercând să-l intimideze. Mie nu-mi place halviţa, dar pentru asta nu ar trebui să fiu pus la zid. Frumos ar fi să laşi copiii să hotărască ce fel de dulciuri vor şi să le respecţi alegerea. Dar tu vrei să fii rege cu forţa. Nu vei fi niciodată prietenul copiilor! Tu te gândeşti la tine, doar la tine! Şi acesta nu e un lucru bun!
Şi atunci Azin, supărat foc, îl înşfăcă pe Rege şi-l puse în congelator, ca să-i clănţăne dinţii şi să se cuminţească. De pe raftul din stânga, o acadea, roşie la faţă ca o zmeură, începu să lăcrimeze, şi să-l roage să-l ierte pe Regele Halviţă, că nu e chiar aşa de hain, şi poate avea să se cuminţească.
Dar Regele Halviţă se uită urât la acadea, încât aceasta roşi şi mai tare. Atunci interveni o gogoaşă burtoasă, răspândind în jur o aromă vanilată, de sărbătoare:
- Noi trebuie să fim prietenii copiilor şi nu duşmanii lor! Uitaţi-vă la voi! Ce purtare urâtă! Copiii care consumă multe dulciuri se transformă în purceluşi! Asta vreţi? Să aveţi nişte prieteni care guiţă şi sunt dolofani ca godacii? Sau ar trebui să-i ajutaţi să aleagă şi să ştie adevărul? Dulciurile ar trebui să fie desertul de sărbătoare şi nu felul principal la masă. Dar, atât timp cât voi vă veţi purta astfel, copiii vor avea de pierdut.
Azin îl scoase pe rege din congelator şi acesta se ruşină în faţa gogoaşei cu vanilie. Câtă dreptate avea. Ochii îi sticleau îngheţaţi, aşa că nu se vedea că i-au dat lacrimile. Jel spuse atunci:
- Hai să fim iarăşi prieteni! Este destul loc pentru toţi în cofetărie. Şi să-i lăsăm pe copii să aleagă.
Azin îşi aduse aminte că intrase pe furiş în depozit şi se scuză în faţa prietenilor săi:
- Eu ar cam trebui să plec! Bunica sigur mă caută! Dar mă bucur că v-am întâlnit! Şi că cearta voastră a luat sfârşit!
- Azin tu ne-ai împăcat pe toţi iar noi te vom învăţa tainele cofetăriei, spuseră Jel şi Halviţă, într-un glas. Doar trebuie să duci mai departe tradiţia familiei!
Întors din cămara cu dulciuri, băiatul o rugă pe bunică să îl lase în cofetărie câteva zile să vadă şi el cum e să fii cofetar. Bunica se minună de interesul băiatului apărut din senin, şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, atunci când făcea adevărate minuni cu mâinile sale.
Omuleţul Jel stătea cel mai adesea în buzunarul de la piept al lui Azin, ca să audă cum vorbesc copiii despre jeleurile sale. Când erau apreciate, se mândrea foarte tare şi nu uita să-i şoptească sfaturile de care avea nevoie în meseria de cofetar. Când Azin desfăcea un baton de ciocolată nu uita să-l întrebe pe Jel:
- Vrei şi tu?
Ştia că Regele Jeleu se dădea în vânt după ciocolata cu mentă şi îi oferea cu plăcere câte un pătrăţel. Iar Halviţă nu mai îndrăzni să se strecoare în pachetul de prânz al copiilor. Aştepta cuminte să fie ales de pe raft, chiar dacă uneori stătea zile întregi.
Astfel, toţi copiii aveau dantura sănătoasă şi nu s-a transformat, până astăzi, încă nici unul, în purceluş.
Azin, însă, iubea dulciurile în mod special. Ca să mă înţelegeţi, când ţinea în mână un baton de ciocolată, îi desfăcea încet ambalajul, cu gesturi precise, de parcă de acest lucru ar fi depins, soarta cuiva. Apoi, asigurându-se că nu îl vede nimeni, îl mirosea încet, şi cu un zâmbet pe faţă, şoptea:
- Vrei şi tu?
Nu ştim dacă punea această întrebare cuiva anume, din moment ce nu era nimeni prin preajmă, sau se întreba chiar pe sine.
Părinţii săi erau cofetari, bunicii, la fel, iar el trebuia să continue tradiţia familiei. Numai că, în afară de faptul că-i plăceau dulciurile, Azin habar nu avea cum ar fi putut el să prepare chiar şi cea mai pricăjită acadea din câte există. Lui îi plăcea să meargă cu bicicleta, să înalţe zmeie de hârtie colorată, mâinile sale iscusite puteau trage cu praştia după vrăbii, prin livada de lângă casă, dar de făcut savarine şi fursecuri nu prea voia să audă.
Cofetăria era pentru el un loc special. Era locul în care se cufunda în vise. Cele mai dulci vise. De cum îi trecea pragul, bunica sa, îl lăsa să-şi aleagă ceva dulce. Avea dreptul doar la un singur lucru. Dar, cât de greu te poţi hotărî, când vezi rafturile ticsite de inimioare de turtă dulce, de susan caramelizat, de ciocolată cu muuult, muuult lapte, de alune glazurate, de mere îmbrăcate în hăinuţe de fondant, de dropsuri cu miere la mijloc, de toate bunătăţile după care îţi lasă gura apă. Ronţăind bucăţica dulce, stătea pe terasa cu fotolii împletite din nuiele, privind norii cum aleargă pe cerul verii. Bunica îl privea mulţumită cum creşte, şi, oricât şi-ar mai fi dorit el suplimente la porţia primită, ea nu se lăsa înduplecată de rugăminţile lui.
- Ai să te transformi în purceluş. Dulciurile pot să-ţi facă rău, dacă întreci măsura!
Azin se lăsa convins, dar de multe ori punea la cale un plan prin care să dea iama, în depozitul cu dulciuri al familiei.
Trecuseră multe zile din vacanţa de vară şi Azin era mereu în căutarea unui lucru nou, care să-i alunge plictiseala. Bunica ţinea mereu cheile de la cămară la brâu, iar el nu intrase niciodată acolo. Curiozitatea îi dădu ghes, şi, într-o zi, când bunica era prinsă cu alte treburi, el şterpeli cheile prinse în inelul violet, de mătase, şi coborî speriat treptele, cu paşi mici şi nesiguri. Aprinse lumina şi rafturile înţesate de dulciuri i se arătară în faţă, în toată splendoarea lor.
Azin rămăsese cu gura căscată, mut de uimire şi bucurie. Napolitanele în staniol verde erau preferatele lui. Aveau un gust răcoros de mentă şi oricine le cumpăra o dată, nu se mai putea sătura de ele. Apoi urmau păpuşile din şerbet. Astea erau preferatele fetiţelor. Toate fetiţele de pe strada sa îşi doreau de ziua lor, păpuşa de şerbet favorită. Bunica sa muncea ore în şir pentru aceste mici minunăţii. Ar fi vrut să guste dintr-una, dar ştia că erau toate comandate şi nu voia să primească o urecheală zdravănă.
În frigorifer stăteau la rând şapte iepuraşi din cremă de ciocolată şi frişcă albă, albă. Azin înghiţi în sec, pofta îi dădu ghes şi odată se aplecă spre un iepuraş şi-l muşcă de ureche.
- Ce aromă plăcută, spuse el cu gura plină şi-i mâncă şi urechea cealaltă.
Poate nu e chiar atât de rău să mă fac cofetar, gândi el, numai că nu mă prea pricep. Dacă aş avea cât de puţină îndemânare. Să amestec cremele, vanilia şi ciocolata. Ar trebui să fiu un mic vrăjitor ca să fac toate acestea. Oare mama, tata, bunicii, cum reuşesc? Le-o fi sortit vreo ursitoare la naştere aceste lucruri, iar pe mine m-a scăpat. Rafturile cu ciocolată îi făceau inima să bată mai repede. Îşi îndesă în buzunare câteva ciocolăţele cu cremă de mure, şi una cu nuci, şi încă una cu stafide. Gata! Ba nu, urmau borcanele cu jeleuri. Atât de vesele şi aromate. Preferatele lui erau steluţele şi ursuleţii de jeleu moale care-ţi alintau cerul gurii cu o aromă după care îţi dădeau lacrimile de poftă.
Azin mai îndesă şi cinci acadele cu gust de struguri în buzunarele doldora, apoi se opri o clipă în faţa ursuleţilor de jeleu. Întinse mâna spre borcanul gigantic şi simţi cum ursuleţi de toate culorile se atingeau de degetele lui. Se jucă preţ de câteva clipe prin borcan şi, când se hotărî să-şi umple pumnii cu bunătăţile visate, simţi cum de degetele sale se strângea ceva. Parcă îl apăsa, sau îl gâdila. Nu ştia exact. Poate fusese vreun şoarece închis în borcan? Nu, sigur nu, chiar el a dat capacul la o parte. Şi apoi, şoareci într-un depozit de dulciuri? Niciodată! Atunci? Azin îşi foi iarăşi mâna prin borcan, până alungă senzaţia aceea stranie, dar nu renunţă la gândul de a-şi umple pumnul cu gustoşii ursuleţi. Respiră adânc şi mai încercă o dată. Îşi simţi degetele prinse ca într-un cleşte. Retrase mâna repede şi văzu că de degetul mare se ţinea ceva mic şi verzui care se chinuia să strige la el. Băiatul crezu că are vedenii. Îşi privi mâna, cu ochii măriţi de frică şi văzu că de ea atârna un omuleţ verzui, ca de jeleu, dar, care era viu.
- Bună, îi spuse omuleţul cu gura până la urechi. Părea că zâmbeşte, dar
semăna mai degrabă a rânjet.
- Tu cine mai eşti? se sperie băieţelul. Semeni cu un marţian. Eşti verde. Şi ce cauţi în borcanul cu ursuleţi? Eşti un duh rău? Ce vrei de la mine?
Omuleţul nu părea să fie prea speriat de tirul întrebărilor şi, după ce se aşeză pe un raft, la înălţimea băiatului, încercă să-i spună.
- Micuţule Azin, deşi sunt atât de mic, sunt cu muuult mai bătrân ca tine. De fapt nu mai ştie nimeni câţi ani am, şi nici nu prea are importanţă. Nu sunt un duh rău, nu, se apără omuleţul. Şi nici marţian. Dar marţieni oare există? glumi omuleţul, în timp ce băiatul îl asculta mut de uimire. Eu te-am aşteptat, ştiam că vei veni, când pofta ta a fost pe măsură, ai ajuns cu mâna în borcanul cu dulciuri. Stau închis acolo de ceva timp şi supuşii mei mă caută cine ştie pe unde.
- Dar cine eşti? Şi cum ai ajuns aici? se bâlbâi băiatul, uitând că timpul trecuse şi bunica poate avea nevoie de chei.
-Sunt Jel, Regele Jeleu, prietenul copiilor. Sub podeaua acestei magazii am deschis o fabrică de dulciuri. Toţi supuşii mei muncesc din zori în seară ca să scoatem cele mai fine dulciuri. Copiii sunt prietenii noştri. Dar am nevoie de ajutorul tău. Doar tu poţi să salvezi regatul meu de la pierzanie.
- Eu? întrebă băiatul, făcând ochii mari. Eu sunt mic, nu cred că pot, se scuză el.
- Ba sigur că poţi. Vezi tu, într-o zi m-am luat la ceartă cu Regele Halviţă, şi cearta a durat zile în şir, iar el a dorit să se răzbune.
- Bine, dar ce motiv de ceartă puteţi avea voi? Şi cine-i regele acesta?
- Acesta este cel mai bun prieten al meu. Sau era, până când a hotărât să se răzbune pe mine şi pe regatul meu.
- Dar ce i-ai făcut? Prietenii buni nu se răzbună…
- Când copiii au început să aibă carii, de la halviţă, l-am rugat să schimbăm reţeta cu una mai sănătoasă. Atunci m-a acuzat că eu provoc cariile copiilor şi a jurat să-mi distrugă regatul.
Omuleţul era trist. Oftă prelung.
- Poate că sunteţi amândoi vinovaţi. Şi unde locuieşte Regele Halviţă?
- Nu, eu nu am fost vinovat, foloseam doar lucruri naturale, dar a venit el cu idei şi toate s-au schimbat. Regele Halviţă locuieşte în regatul său, acolo unde totul e dulce şi gustos. Dar el a vrut să câştige un loc mai bun ca al meu în inima copiilor, şi atunci nu a mai respectat regulile jocului. Furişa în pacheţelele de prânz, bucăţi mari de halviţă, la masa de seară, la fel, şi uneori, chiar sub pernă, înainte de a adormi, copiii se delectau cu preagustoasa halviţă. Era prea mult. Ursuleţii de jeleu ajungeau în mâna copiilor doar când luau note bune şi atunci într-o cantitate rezonabilă. Pentru mine era mai importantă sănătatea copiilor decât orgoliul meu.
- Dar există periuţa de dinţi. Bunica mea oricum nu mă lasă să mănânc multe dulciuri, spuse Azin cu oarecare părere de rău.
- Bunica ta este înţeleaptă. Tu m-ai scos de aici. Acum trebuie să mă ajuţi!.
- De ce să te ajut? De unde ştiu eu că tu eşti cel bun? Dacă mă păcăleşti?
- Am venit aici cu gânduri bune, să completez borcanul cu ursuleţi, dar Regele Halviţă m-a închis în borcan. Este hain. Dar, pe vremuri avea un suflet atât de bun!
Nu trecu mult timp şi pe raftul cu pricina apăru un alt omuleţ, mai mare şi mai burtos, cu fălcile ca două nuci uriaşe. Azin ştiu că acesta e Regele de care vorbea Jel.
- Hei, salutare amice! Ce vânt te aduce pe la noi?
Omuleţul fălcos îi privi cu ciudă şi le spuse:
- Eu sunt măreţul Rege Halviţă, acesta e regatul meu, voi nu aveţi ce căuta pe aici. Voi pune să fiţi închişi în camera frigorifică până vă va dispărea zâmbetul de pe faţă.
- Nu ţi-ar strica să fii mai prietenos cu noi! îi spuse Azin, încercând să-i dea un bobârnac încrezutului rege. Aceasta e cofetăria părinţilor şi bunicilor mei. Dacă nu vrei să fii izgonit definitiv din rafturi, învaţă să te porţi cuviincios!
- Cum îndrăzneşti mucosule? În viaţa ta ai mâncat doar de două ori halviţă, numai la ursuleţii de jeleu îţi stă gândul, şi îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie aşa? Te-nvăţ eu minte!
Şi regele începu să arunce către ei, fire subţiri de zahăr topit care îi lega aproape fedeleş pe cei doi, iar bulgări mari şi lipicioşi da halviţă zburau către ei din toate părţile.
Azin văzu că atacul nu era o glumă şi regele e supărat foc. Se apără cum putu mai bine, pe Omuleţul Jel îl puse în buzunarul de la cămaşă, să nu se piardă cumva în încăierare, şi porni val vârtej către rege.
- Tu nu ştii să pierzi Preamărite, i se adresă el Regelui, încercând să-l intimideze. Mie nu-mi place halviţa, dar pentru asta nu ar trebui să fiu pus la zid. Frumos ar fi să laşi copiii să hotărască ce fel de dulciuri vor şi să le respecţi alegerea. Dar tu vrei să fii rege cu forţa. Nu vei fi niciodată prietenul copiilor! Tu te gândeşti la tine, doar la tine! Şi acesta nu e un lucru bun!
Şi atunci Azin, supărat foc, îl înşfăcă pe Rege şi-l puse în congelator, ca să-i clănţăne dinţii şi să se cuminţească. De pe raftul din stânga, o acadea, roşie la faţă ca o zmeură, începu să lăcrimeze, şi să-l roage să-l ierte pe Regele Halviţă, că nu e chiar aşa de hain, şi poate avea să se cuminţească.
Dar Regele Halviţă se uită urât la acadea, încât aceasta roşi şi mai tare. Atunci interveni o gogoaşă burtoasă, răspândind în jur o aromă vanilată, de sărbătoare:
- Noi trebuie să fim prietenii copiilor şi nu duşmanii lor! Uitaţi-vă la voi! Ce purtare urâtă! Copiii care consumă multe dulciuri se transformă în purceluşi! Asta vreţi? Să aveţi nişte prieteni care guiţă şi sunt dolofani ca godacii? Sau ar trebui să-i ajutaţi să aleagă şi să ştie adevărul? Dulciurile ar trebui să fie desertul de sărbătoare şi nu felul principal la masă. Dar, atât timp cât voi vă veţi purta astfel, copiii vor avea de pierdut.
Azin îl scoase pe rege din congelator şi acesta se ruşină în faţa gogoaşei cu vanilie. Câtă dreptate avea. Ochii îi sticleau îngheţaţi, aşa că nu se vedea că i-au dat lacrimile. Jel spuse atunci:
- Hai să fim iarăşi prieteni! Este destul loc pentru toţi în cofetărie. Şi să-i lăsăm pe copii să aleagă.
Azin îşi aduse aminte că intrase pe furiş în depozit şi se scuză în faţa prietenilor săi:
- Eu ar cam trebui să plec! Bunica sigur mă caută! Dar mă bucur că v-am întâlnit! Şi că cearta voastră a luat sfârşit!
- Azin tu ne-ai împăcat pe toţi iar noi te vom învăţa tainele cofetăriei, spuseră Jel şi Halviţă, într-un glas. Doar trebuie să duci mai departe tradiţia familiei!
Întors din cămara cu dulciuri, băiatul o rugă pe bunică să îl lase în cofetărie câteva zile să vadă şi el cum e să fii cofetar. Bunica se minună de interesul băiatului apărut din senin, şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, atunci când făcea adevărate minuni cu mâinile sale.
Omuleţul Jel stătea cel mai adesea în buzunarul de la piept al lui Azin, ca să audă cum vorbesc copiii despre jeleurile sale. Când erau apreciate, se mândrea foarte tare şi nu uita să-i şoptească sfaturile de care avea nevoie în meseria de cofetar. Când Azin desfăcea un baton de ciocolată nu uita să-l întrebe pe Jel:
- Vrei şi tu?
Ştia că Regele Jeleu se dădea în vânt după ciocolata cu mentă şi îi oferea cu plăcere câte un pătrăţel. Iar Halviţă nu mai îndrăzni să se strecoare în pachetul de prânz al copiilor. Aştepta cuminte să fie ales de pe raft, chiar dacă uneori stătea zile întregi.
Astfel, toţi copiii aveau dantura sănătoasă şi nu s-a transformat, până astăzi, încă nici unul, în purceluş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu