(parodie după Nunta Zamfirei de George Coşbuc)
Premiul al II lea, Podul minciunilor, Sibiu, 2010
E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Zamfir de ofticat
Un altul, pe-astă lume nu-i,
Şi-avea o soaţă, - soaţa lui -
În faţa trenului s-o pui
Că nu-i păcat!
Şi dac-a fost bătută des,
Desigur, voi aţi înţeles,
Că dintr-al dinţilor şirag,
Vreo patru i-au rămas pe prag
Şi pân’ la urmă tot cel drag
Mi i-a cules.
El, cel mai drag, ca un bujor,
Ajuns plutonier major,
Cu gânduri bune, gospodar,
A-ntârziat la un pahar,
Şi soaţa l-a croit c-un par,
Cam repejor.
Dar au venit iar vremuri noi,
Zamfir plecat-a la război
Şi a trecut de-atunci un an,
El luptă în Afghanistan,
Iar dânsa umblă c-un golan
Sau chiar cu doi.
N-ar fi ştiut Zamfir pe veci
Ce party-a fost la el în beci,
Dar gemeni negri, cu păr creţ?
A altoit-o c-un hârleţ
Şi-apoi a-nchis-o în coteţ,
Cu gesturi reci.
Şi-a zis Zamfir: să fiu nebun
Şi să devin ghiulea de tun
De n-am să fac din ea model!
Va sta ca puşca în rastel,
Nu va mişca în front defel,
Atât vă spun!
Şi, ca pedeapsă, a jurat
C-o pune-ntruna la săpat,
De câte ori călca pe bec!
El spumega ca un berbec,
Dar nu era deloc zevzec,
Doar ofticat.
Şi-a dus-o colo, peste deal,
El bea o ţuică, sus, pe mal,
Cronometrând-o liniştit!
Odată dânşii s-au iubit,
Dar şarpele i-a ispitit
În aşa hal!
Săpa tranşeu după tranşeu,
El sta de pază ca un zmeu,
Şi nimeni n-a ştiut vreodat’
Pe dealuri, cine a săpat,
Şi oamenii au invocat
Vreun OZN-eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu